Elevii ies din liceu şi mai rămîn cîteva minute în faţa clădirii să fumeze o ţigară. Deşi plouă mărunt de cîteva zile şi frigul umed îţi îndoaie oasele, băieţii sînt îmbrăcaţi subţire, în geci sport şi tricouri, iar cei mai mulţi poartă espadrile fără şosete. Rîd zgribuliţi şi pufăie bărbăteşte. Cînd termină de fumat, pleacă spre camere, în afară de doi-trei care au repetiţii la club cu educatorul Dan Buzărnescu.

Aici se întîlnesc cu restul băieţilor de la cor, care improvizează deja la darabane. Adrian poartă converşi albaştri, Aris – hanorac rap, iar Olandezu’ – un tricou mulat. Ahmed şi Alin au părul ras pe lîngă urechi şi ridicat cu gel pe creştet. Cei care nu sînt căutaţi de familie au haine cenuşii, prea mari, pe care urmează să le văd în fiecare zi săptămîna aceasta. „Haide, tati, să începem“ – îi strînge Buzărnescu. „Haideţi, uşor: «Au înnebunit salcîmii / De atîta primăvară».“

Mai sînt cîteva zile pînă la spectacolul de Ziua Femeii, pe care corul, format din 16 băieţi, îl va susţine la Penitenciarul de Maximă Siguranţă (PMS) din Craiova. Elevii au între 18 şi 21 de ani şi sînt închişi la Penitenciarul de Minori şi Tineri (PMT) din acelaşi oraş. Dan Buzărnescu, profesorul de muzică, lucrează cu tinerii deţinuţi din 1985, cînd actualul penitenciar era casă de corecţie, iar el – învăţător. Bărbatul de 62 de ani a alfabetizat mai bine de 600 de „urşi“, băieţi care, cînd ajungeau la puşcărie, nu ştiau nici să scrie, nici să citească, şi a lucrat la cor cu sute, poate mii de copii. „Am stat aici mai mult decît un vieţaş“, spune el.

Din 2007, Buzărnescu lucrează numai cu cei care au înclinaţii muzicale. Dar pe lîngă bătutul în darabane sau cîntatul la acordeon, deţinuţii învaţă să se ţină de un program, să se ajute unii pe alţii, să respecte nişte reguli de conduită. Nu e puţin lucru, avînd în vedere că trei dintre ei n-au fost niciodată la şcoală, iar majoritatea au maximum şase clase şi vin din medii defavorizate. Între melodii, băieţii fac „bîză“ unii de alţii, se cocoşesc şi se vînzolesc pe scaune. „Haide, tati, că voi sînteţi 20 şi eu – unul“, le spune Buzărnescu. „Şi, în funcţie de ce se-ntîmplă acum, la spectacol, sînt şanse mari să ne mai plimbăm pe-afară.“ Corul a cîntat în Craiova la cîteva baluri ale bobocilor şi recent tinerii au fost invitaţi cu darabanele la Bucureşti, la televiziuni.

Vali

„Nu mai forţa vocea, nu mai încerca să treci peste celălalt“, îi spune Buzărnescu lui Vali, unul dintre şmecherii grupului. Băiatul poartă un tricou roz, o eşarfă cu pătrăţele şi blugi skinny. Are tenul închis şi faţa cu trăsături plăcute, care-l fac să pară cînd bărbat, cînd adolescent. Corpul musculos e încă firav, cu picioare subţiri şi mîini mici. Începe să cînte: „Am luat o lalea / Pentru mama mea“, iar profesorul încearcă să-i scoată onduleurile din voce şi să facă melodia să sune cult. Vali o ia de la capăt: „Ham luat o lalea / Pentru mama mea.“ Buzărnescu îi face semn să nu mai lungească vocalele. Între timp, ceilalţi băieţi bat în darabane, iar Ţesală ţine linia melodică cu acordeonul.

Vali, care are acum 20 de ani, e închis pentru furt de cînd avea 16 ani. „Nu ajungeam la vizetă să vorbesc cu Buzărnescu cînd venea să mă scoată de pe cameră“, spune el. „Pe dom’ profesor îl iubesc că e ca un tată şi ne-ajută cînd avem nevoie de-un raport bun. M-a ajutat şi psihic cu activităţile, că mai văd lume. Cum sînt eu arestat de patru ani, mă mai satur de cei din cameră: aceeaşi vorbă, aceeaşi vrăjeală.“

Băiatul nu şi-a cunoscut niciodată mama, care l-a părăsit cînd avea şase luni. L-a crescut bunica din partea tatălui, în timp ce părintele său ispăşea o condamnare de zece ani. „Cea mai mare dorinţă a lu’ mamaie era să fiu deştept şi cînd iese tata să fie mîndru de mine“, povesteşte Vali. „S-a bucurat cînd a văzut că ştiu să citesc la televizor şi mi-a zis: «Mamă, pe tine te fac băiat cuminte».“

Are o voce plăcută, guturală, însă abia îi înţeleg cuvintele. Vorbeşte încet şi, cînd rămîne singur cu noi în încăpere, pare timid. S-a maturizat în puşcărie şi singurele contacte pe care le-a avut cu lumea de afară au fost spectacolele cu corul. Nu îl „caută“ nimeni din familie, pentru că bunica lui a murit cînd el avea 15 ani. „Eram foarte amărîţi“, spune Vali. „Şase luni am mîncat numai pîine cu lapte, că nu aveam altceva. Cînd eram mic, a căzut casa pe noi, cum ar veni, tot acoperişul a căzut.“

Mai are 11 luni de puşcărie şi activităţile de la cor îl ajută să-şi treacă timpul. Bate un ritm de manele în darabane, iar ceilalţi băieţi îi ţin isonul. „Îi las să cînte şi ce le place, pentru că aşa se simt în elementul lor“, spune Buzărnescu. „Dacă m-apuc acum să-i zic lui Vali: «Ia mai du-te, mă, de-aci cu manelele tale», nu mai vine a doua oară la mine. E foarte dificil să iei de la zero un copil de 16, 17 ani. Conturul lui e deja trasat, şi pe acest contur trebuie să mă mulez cu influenţa mea educativă. Nu pot să-i dărîm valorile, pot doar să i le dirijez şi să i le şlefuiesc.“

De cînd lucrează cu Buzărnescu, Vali a învăţat să cînte muzică populară clasică, melodii de-ale lui Tudor Gheorghe şi muzică uşoară, şi a înţeles că, indiferent de stil, o melodie are un registru de interpretare şi un mesaj care trebuie descifrat. Profesorul nu i-a spus niciodată vreunuia dintre elevii lui că e greşit ce-i place. „Uite, Pal, de exemplu, scrie versuri de hip-hop despre viaţa lui: cum a fost abandonat, cum s-a luat de droguri, cum l-au prins gaborii şi i-au pus cătuşele. Am ascultat cu el Puya şi B.U.G. Mafia, i-am arătat unde se pune accentul pe silabă în funcţie de ritm şi cum se pronunţă cuvintele.“

Olandezu’

Pal, poreclit Olandezu’, sare în ochi printre ceilalţi băieţi – blond, cu ochi albaştri şi ten deschis, înalt şi bine făcut, tînărul de 20 de ani poartă un tricou strîmt, care-i strangulează muşchii braţelor. Joacă rolul stomatologului într-o scenetă pe care o pregăteşte la club cu educatorul Cristi Dumitrescu. Buzărnescu şi Dumitrescu fac o repetiţie generală pentru spectacolul de 8 Martie, pe care băieţii îl vor susţine la PMS. Corul, darabanele, poeziile şi scenetele trebuie să se încadreze în 40 de minute.

Olandezu’ şi Savin, care joacă rolul pacientului, îşi repetă replicile, iar educatorul Cristi Dumitrescu interpretează în paralel cu ei şi gesticulează dramatic. Cei doi băieţi au terminat 11 clase şi sînt printre puţinii deţinuţi cu atît de multă carte. Olandezu’ s-a transferat la Craiova ca să-şi termine liceul – la penitenciarul din Tîrgu Mureş se făcea doar clasa a IX-a. Are planuri mari: vrea să facă Facultatea de Drept la New York, să fie pilot în Germania sau să studieze economie în Olanda şi apoi să devină om de afaceri.

Dacă ar fi „afară“, planurile lui nu ar suna utopic, mai ales că vorbeşte fluent patru limbi străine: engleză, maghiară, germană şi română, care nu e limba lui nativă. Pal s-a născut la Tilburg, în Olanda, şi a locuit acolo pînă la 12 ani, la nişte prieteni de-ai părinţilor săi, împreună cu sora lui geamănă. Tatăl lor lucra la Londra, mama – la Köln, şi trimiteau bani lunar pentru întreţinerea copiilor. Deşi vorbeau zilnic la telefon, Pal aproape că nu şi-a recunoscut părinţii cînd s-au reîntors în Olanda.

După cîteva luni petrecute cu ei, copiii s-au săturat de certuri. „Zbierau unul la altul, se înjurau, ne trezeau la 4 noaptea să le dăm dreptate, de parcă noi trebuia să învăţăm pe ei, nu ei pe noi“, spune Pal. La 14 ani, băiatul a luat primul pumn de la tatăl său. „Era nervos din cauza lui mama şi s-a descărcat pe mine. Am fugit de-acasă şi am ales mai bine strada decît să stau în casa aceea în care am părinţi.“ Tot atunci a avut şi prima experienţă cu drogurile. „Traficantul mi-a promis că acele certuri nu vor mai exista, că nu o să mai gîndesc acolo şi-o să mă descarc.“ Poliţia l-a găsit şi l-a adus înapoi, dar certurile au continuat. Pal a fost bătut de tatăl său cu cureaua peste faţă şi a fugit din nou. Înainte de a împlini 15 ani, a primit o condamnare cu suspendare pentru trafic de droguri, iar părinţii l-au trimis în România, la alţi prieteni de familie, ca să-l scoată din grupul de consumatori. Aici a fost închis la 16 ani pentru omor calificat, trafic şi consum de droguri.

George

Sceneta cu stomatologul şi pacientul e spumoasă, iar Olandezu’ şi Savin îşi visează replicile; Cristi Dumitrescu e mulţumit. Acum urmează poeziile. George, de 18 ani, pare cel mai mic dintre toţi şi îmi aminteşte de-un fost coleg de generală, olimpic la mate. E slab, are corp de adolescent în creştere, iar tatuajele, tăieturile de pe braţe şi semnele de la ţigările stinse pe piele nu reuşesc să-l facă să pară fioros. Îşi ţine gluga de la hanorac pe cap, deşi Buzărnescu i-o dă jos în joacă de cîteva ori şi-l strînge de umeri ca pe-un copil. „Să nu-mi stai aşa la spectacol, bine?“ îi zice profesorul.

George recită poezia „Mi-e dor de mama“, cu o voce dură, de bătăuş. Cristi Dumitrescu îl opreşte şi recită exemplificator, cu o voce gîtuită patetic: „Mi-e dor de mama, / Mi-e dor de tata!“ Băiatul reia primele versuri, însă cu un ton sec. Aris, Ţesală şi Marius încep să rîdă, iar George roşeşte. „Hai, mă, gata, terminaţi cu caterinca“, spune Buzărnescu. „Fii atent aici: te-ai întîlnit cu prietena ta, vorbiţi de una, de alta şi la un moment dat îi spui: «Mi-e dor de mama!»“ George mai încearcă o dată, dar e timorat de hohotele de rîs din fundal. Profesorul îi trimite pe cei de la cor la o ţigară, să se liniştească. „Am o mică strategie: îi las cîteva minute să facă ce vor, să glumească cu celălalt, să fumeze, să schimbe o informaţie“, spune Buzărnescu. „Dacă aş fi dur, i-aş enerva şi pe urmă ar fi mai greu de stăpînit. Aşa, îi las să-şi facă numărul şi pe urmă se potolesc, m-ascultă, că n-au de ales.“

Băieţii se întorc de la ţigară, iar George recită onorabil poezia. E încă roşu în obraji şi gluga nu-i acoperă tenul aprins. Băiatul a fost închis la 17 ani pentru furt de maşini, însă prima spargere a dat-o la 16 ani. George locuieşte singur într-o garsonieră din Slatina, de cînd avea 11 ani: tatăl lui a murit, iar mama sa a plecat la muncă în Grecia şi îi trimite bani lunar. Doar mătuşa lui trece pe la el din cînd în cînd să-i aducă mîncare şi să vadă dacă mai are nevoie de ceva.

„Anturajul“, pe care îl invocă toţi băieţii de aici, a fost şi în cazul lui motivul pentru care s-a apucat de furat. Banii pe care i-a cîştigat din vînzarea maşinilor i-a cheltuit cu fetele şi cu drogurile legale. Mai are cîteva luni pînă va ieşi din puşcărie, însă gîndul la viitorul său îl sperie, mai ales că se va reîntoarce în garsoniera din Slatina. „Cea mai mare frică a mea e ce-o să fac în viaţă, nu ştiu ce se-alege“, spune el. „Ştiu că, dacă mă întorc acolo, o să fac din nou, la asta mă gîndesc în fiece seară.“ Dacă va mai fi închis, George va face cel puţin cinci ani de puşcărie, pentru că are trei condamnări cu suspendare.

Singurul lucru care-l ajută să nu se mai gîndească la asta sînt activităţile de la club. „Domnu’ Buzărnescu e ca tatăl nostru, ne învaţă numai de bine. El ne mai dă ţigări în week-end, că atunci e cea mai mare criză pe puşcărie.“ Cînd băieţii dintr-o cameră nu mai au ţigări, organizează o „caleaşcă“. Asta au făcut şi aseară, cînd au stat treji pînă la 4 dimineaţa, iar la 6 s-au trezit la apel. Mai e o zi pînă la spectacolul de la PMS şi toţi băieţii vin adormiţi la ultima repetiţie. „Am făcut caleaşcă cu adidasul lui Aris“, spune Adrian. Adică au pus ţigările într-un pantof legat cu sfoară şi l-au tras de la un geam la altul, pînă cînd a ajuns la destinaţie.

„Să nu vă prind cu feţele ăstea mîine“, spune Buzărnescu. „Şi să nu îndrăzniţi să nu...“, îşi mîngîie obrajii. „Părul frumos pieptănat, fără excese din ăstea. Îl daţi cu gel, dar fără exces. Aris, mîine să nu văd barba aia. În blugi, că toţi aveţi blugi. Tricouri: e ideal dacă avem negre, dar fără inscripţii. Acu’, vedeţi şi voi ce are fiecare.“ Profesorul dă tonul şi băieţii încep să cînte cu voci de urşi: „Soarele de dimineaţă / Ce răsare-n calea ta / Ţie, mamă, îţi urează / Mult noroc în viaţa ta.“ „Asta este! Haideţi, băieţi, gata, c-a reuşit“, spune Buzărnescu, care se învîrte-n jurul lor şi le corectează poziţiile cu gesturi tandre.

Ţesală zîmbeşte stingherit cînd profesorul îi lipeşte capul de pieptul său. „Hoţii“ – aşa cum îi numeşte personalul din penitenciar sau cum îşi spun ei singuri, fără să se simtă jigniţi – nu sînt obişnuiţi cu efuziuni. Însă pentru Buzărnescu, ei sînt doar nişte copii. „Cu fiecare elev cu care am lucrat, am încercat să scot delincventul din el şi să-mi rămînă copilul. În momentul în care a fost depus în penitenciar, el a fost pedepsit o dată şi nu am voie să-l pedepsesc a doua oară. Eu trebuie să refac drumul înapoi şi să-l ajut să iasă din penitenciar un om obişnuit. Uneori reuşesc, alteori nu.“ Din experienţa sa, Buzărnescu spune că numai 20% dintre tinerii de aici nu vor mai face niciodată puşcărie.

Adrian

Băieţii bat cu forţă în darabane, deşi Buzărnescu le face semn: „Uşor, uşor.“ Asta e partea lor preferată, mai ales că majoritatea au calităţi ritmice. „Acest instrument are şi un efect psihologic, pentru că-i ajută să se descarce de energie.“ Formaţia improvizează, iar Ţesală le ţine tonul la acordeon. Adrian are limba scoasă în timp ce bate concentrat. Are o mutră simpatică, de copil pus pe şotii, şi zîmbeşte tot timpul.

Este închis de la 17 ani (acum are 20) pentru furt, deşi lui nu i-a lipsit nimic. Părinţii au plecat la muncă în Germania cînd era foarte mic, iar pe el şi pe cei trei fraţi ai săi i-a crescut bunica. Primeau însă pachete şi bani în fiecare lună. „Haine, jucării, electronice, telefoane, tot ce ne trebuia“, povesteşte Adrian. „Aş fi vrut să nu ne mai trimeată pachete, dar să stea cu noi.“ Copiii îşi vedeau părinţii de două ori pe an, cînd aveau liber de la serviciu, iar majoritatea Crăciunurilor le-au petrecut fără ei. „Cel mai urît era cînd plecau înapoi“, povesteşte tînărul. „Stăteau cu noi două-trei săptămîni, ne plimbam prin parc, mergeam în Orăşelul Copiilor, apoi ei plecau.“

De regulă, cei care vin în custodia penitenciarului provin din medii subculturale, cu foarte mari carenţe educative, explică Buzărnescu. „Eu nu pot să le refac cultura. Uneori nu pot să le dau nici cei şapte ani de acasă, dacă nu au avut norocul să trăiască într-o familie care să-i înveţe ceva.“ Aici vin băieţi care pînă la 18, 19 sau 20 de ani n-au fost niciodată la şcoală. „O parte din vină o are şi familia, dacă nu toată vina“, spune profesorul. „Sînt familii care i-au abandonat, i-au neglijat, nu i-au şcolarizat. Cînd se întîmplă chestia asta, intervine anturajul, şi de aici încep toate necazurile. Am avut şi situaţii în care elevii spuneau: «La ce să mă întorc acasă, cînd ăl bătrîn nu se trezeşte de dimineaţa pînă seara, o bate pe mama, o bate pe soră-mea şi pe mine mă trimite la furat?»“

Petrişor

La 8 dimineaţa, cînd Buzărnescu vine să-i scoată din camere, băieţii sînt daţi cu gel şi îmbrăcaţi în cele mai bune haine ale lor. Merg la club să ia instrumentele, boxele şi mixerul, apoi trec prin scanerul de la poartă. „În puşcăria asta e un singur şmecher, şi ăla sînt eu“, le spune gardianul în timp ce urcă în microbuz. „Aveţi grijă, chiar dacă nu se consemnează, se ţine minte.“ Băieţii rîd, bat în darabanele pe care le ţin în braţe, vorbesc tare şi agitat. „Bă, c-am mai ieşit p-afară cu spectacolele e una, că nu ne cunoştea oamenii“, spune Petrişor. „Dar ăştia de pe puşcărie ne ştie, avem familie p-acolo. Nu ne putem face de rîs în faţa la hoţi.“

Petrişor, zis Becali, e fericit: astăzi a primit scrisoare de la femeia lui, după şapte luni în care n-a ştiut nimic de ea. Ca să marcheze momentul, şi-a desenat nişte buze pe gît. În drumul către PMS, îl imită pe Becali: „Dau 1000 de euro la cine ştie să-mi zică tot Crezul, da’ n-am mărunt acuma la mine.“ Băiatul, care are 20 de ani, face puşcărie de la 15. „Mie mamă şi tată mi-e puşcăria, aia a avut grijă de mine“, spune el.

Nu şi-a cunoscut niciodată tatăl natural şi a trăit cu un părinte vitreg, care îl lovea tot timpul. Cînd Petrişor avea 3 ani, bărbatul i-a spart dinţii pentru că a stricat un aparat de radio. Iar cea mai zdravănă bătaie a primit-o la 7 ani pentru că i-a scăpat armăsarul cînd se întorcea de la păscut. „M-a legat de un stîlp şi m-a bătut pe spate cu frînghia de la tractor, udă cu motorină. Plîngeam şi spuneam: «Las’ că mă fac io mare.»“ Cînd s-a făcut mare, Petrişor a fost condamnat de mai multe ori din cauza scandalurilor. „Cîteodată stau aşa în pat şi mă gîndesc: «Doamne, da’ cu ce-am greşit de sînt înapoi aici, ce-am făcut, am omorît om? I-am dat una şi a căzut jos, nu i-am dat în cap, nu l-am omorît“, spune el.

Microbuzul opreşte la Penitenciarul de Maximă Siguranţă din Craiova, iar băieţii trec printr-un control mai serios decît la cel de la minori şi tineri. Clubul de aici are scenă şi scaune ca de cinema. Buzărnescu îi organizează: unde să pună mixerul, boxele, instrumentele, cum să stea pe scenă. Spectacolul de Ziua Femeii e doar pentru deţinute, iar femeile sînt aduse pe rînd din camere. Băieţii scanează publicul în căutare de trupuri tinere. Un grup de fete de vreo 20 şi un pic de ani stau în rîndul cel mai din faţă şi-l filează pe Olandez. „Ce frumos e!“ şuşotesc. Olandezul le ignoră, însă Aris priveşte insistent către ele. O fată şatenă îi zîmbeşte în timp ce se joacă cu părul.

„Au înnebunit salcîmii / De atîta primăvară.“ Băieţii cîntă pe fundal de chicoteli şi rîsete provocatoare. Alin stabileşte contact vizual cu o femeie cu 10 ani mai mare şi vreo 20 de centimentri mai înaltă. Mă gîndesc că am mai văzut privirea asta pe Discovery Channel.

„Îmi pare rău că sînt prea multe femei bătrîne la puşcărie“, zice Adrian, căutînd cu privirea printre femei în vîrstă, cu baticuri şi fuste înflorate. George termină de recitat şi corul începe: „Lîngă tine, mama mea, / Stau mereu alăturea, / Lîngă tine fericirea mi-o găsesc.“ Cîteva spectatoare în vîrstă plîng înfundat şi-şi şterg lacrimile cu baticurile.

Buzărnescu schimbă registrul cu ceva mai vesel şi băieţii încep să bată în darabane. Deţinutele mai curajoase îşi scot gecile, se ridică şi încep să-şi unduiască şoldurile. Gardienii se apropie de scaune. Alin bate în darabană şi între timp îşi face semne din ochi cu femeia pe care a filat-o. Îşi citesc unul altuia de pe buze. Cele 40 de minute de spectacol se termină, însă femeile aplaudă şi cer bis. După încă o melodie, gardienii le scot din sală. Alin îi strigă ceva în romani femeii, iar ea îi răspunde în timp ce se îndreaptă către ieşire. E o hărmălaie de strigăte şi rîsete, pe care gardienii încearcă s-o organizeze.

Băieţii lui Buzărnescu ies în curte să fumeze o ţigară; spectacolul a ieşit bine, iar profesorul e mulţumit. „Bă, nu am venit degeaba aici“, se umflă Alin. Aris nu ştie cum se numea fata şatenă: „Eh, ne mai uităm şi noi, să ne treacă timpul, că ce putem face? Dacă eram afară – altceva.“ Peste gardul din fundul curţii, acolo unde începe spaţiul de detenţie, se aude un răcnet: „Bă, îl fut în gură pe nazist.“ Uşile grele, din fier, se deschid, iar pe lîngă noi trece un grup de bărbaţi care ne privesc insistent. „Hai, bă, daţi-i drumul“, le spune gardianul care-i însoţeşte. „Mai am trei luni pînă ies şi pe urmă vin să-i dau muie, că face rapoarte aiurea la oameni“, scuipă printre dinţi un bărbat masiv, cu două capete mai înalt decît gardianul. Mergem către microbuz, iar băieţii sînt tăcuţi şi obosiţi de emoţii. „Să moară mama, pe cuvînt de pieton dacă ajung aici“, îl aud pe unul dintre ei. 

Material realizat în cadrul unei burse oferite de Centrul Carter şi Centrul pentru Jurnalism Independent, cu sprijinul Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor. 

Elena Stancu este jurnalist la Teleleu.eu, un proiect cu poveşti în texte şi imagini realizat împreună cu fotograful Cosmin Bumbuţ.

Fotografii de Cosmin Bumbuţ.