Unul dintre ultimele drumuri de anul trecut a fost pînă la poștă. E adevărat că l-am tot amînat cît am putut, așa cum fac de fiecare dată – în România trebuie să-ți aduni toate resursele de curaj ca să mergi la poștă, niciodată nu știi peste ce dai acolo și mai ales cît timp o să-ți pierzi. Pot fi ore sau poți să ai un noroc nesperat și să scapi după cinci minute, astfel ziua respectivă ți se pare mai frumoasă, mai împlinită. Așadar, aveam treabă la poștă ca să ridic o recomandată care se rătăcise, pentru că poștașul nu sună niciodată de două ori. Recomandata era, de fapt, un proces-verbal, o contravenție inventată de Poliția locală – dar asta e o altă lungă și tristă poveste, nu mai intru în detalii. Era musai să merg la poștă ca să recuperez amenda și să o plătesc în termen sau să o contest. Cu recomandatele astea e o loterie – nu știi niciodată ce primești în plic. Poate să fie ceva important, în cazul de față amenda, sau pot să fie diferite scrisori de pe la bănci sau firme obscure cu care ai avut de-a face și îți propun nu știu ce oferte. De cele mai multe ori le las în plata Domnului, însă acum bănuiam despre ce era vorba.

Înainte de a merge la poștă, am reușit să extrag din cutia poștală de la poartă avizul – un pătrățel de hîrtie rupt și năclăit, pentru că tocmai ninsese. Era inutilizabil. „Las’ că mă duc cu buletinul și îmi dă recomandata!“ – mi am făcut eu speranțe deșarte. Povestea cu avizele mi se pare desprinsă dintr-un alt timp, pierdut în negură – oare cum înțelege generația asta nouă, digitală, pentru care totul se petrece online, la un click distanță, că poți obține ceva, de pildă o scrisoare (dar ce e aia scrisoare?!), în schimbul unei bucăți de hîrtie mîzgălite ilizibil cu pixul (oare poștașii sînt, de fapt, doctori?) și care poartă o ștampilă (ce e aia ștampilă?!). În fine, ajung la poștă și îmi dau seama că nu e o zi cu noroc – sînt două ghișee deschise și două cozi, ambele haotice, la una sînt vreo cinci persoane, la cealaltă vreo opt, mai există încă vreo șase persoane care se mută indecise de la o coadă la alta, după ce îndrăznesc să întrebe „De aici se ridică alocația?“, „Nu vă supărați… ca să returnez un colet?“ etc., ca să se lămurească, în cele din urmă, că stăteau la coada greșită. Mă așez la coada mai mică, mai ales că zăresc acolo și vreo doi indivizi care flutură avize. „Aha, aici trebuie să fie!“ Apoi încep să fac calcule – mai sînt patru persoane în fața mea, dacă alocăm cinci minute fiecărei persoane, ar trebui să dureze… dar nu, nu se pot aloca cinci minute, din experiență știu că pot să fie și 20 de minute pentru o singură persoană! Oftez și o las baltă – tot ce am de făcut este să aștept.

Sînt trei angajate între două vîrste, par prietene de-o viață, au îmbătrînit împreună acolo, la poștă. Se mișcă după un algoritm doar de ele știut, în termenii lor se numește eficiență; adevărul este că aparent nu stau o clipă – una dispare, alta reapare, fac ture pînă la depozit, una butonează computerul arhaic și verifică dacă „n-a picat sistemul“, alta pornește imprimanta, moștenită și ea din alte vremuri, care scoate niște zgomote ca o rîșniță. Din cînd în cînd le simt că clachează nervos și încep să țipe, tot pe rînd: „Gata cu gălăgia acolo în spate, vă rog, că noi lucrăm cu bani aici! Să ne putem concentra un pic…“ (de parcă n-ar fi vorba și de timpul și banii noștri?). Sau vorbesc una cu alta: „Ia, dragă, asta de aici, că a început să miroasă într-un mare fel…!“ Era vorba de o farfurie cu felii de cozonac care lîncezea lîngă o ceașcă de cafea pe jumătate băută. Deși mai sînt doar trei zile pînă la Crăciun, cînd ar trebui „să fii mai bun“, nu-i așa, aici nu se simte nici un spirit al sărbătorii, exceptînd cozonacul, desigur – toată lumea e nervoasă, își dă ochii peste cap, bîțîie din picior și scrîșnește din dinți. Nicăieri, în nici o instituție din România, n-am întîlnit o atmosferă mai încărcată de dușmănie. Cred că Poșta Română ar trebui să facă ceva consiliere psihologică cu angajații săi. De altfel, sesizez și comportamente ușor labile – una dintre angajate trece brusc de la exasperare, lipsă de concentrare și nervi la o stare de contemplație, apoi i se adresează pe un ton mămos unei cliente: „Iubita, îți zic eu ce trebuie să faci… mergi pînă la Administrația Financiară sau… vino mîine la prima oră ca să vorbim cu poștașul… ai înțeles, mami? Mami nu poate să te ajute mai mult…“ etc. etc. Au trecut deja 40 de minute, coada abia dacă s-a urnit. Care e, de fapt, problema Poștei Române? Păi, acum, în preajma sărbătorilor, ea s-ar numi colete, prea multe colete. E un întreg circuit al coletelor în natură, unele vin, altele pleacă, un cuvînt „magic“ care se tot rostește în jurul meu este „emag“, în plus, am senzația că mulți sînt clienți fideli, cu ștate vechi, nu vin la poștă doar pentru un timbru sau o recomandată, au adevărate biznisuri cu diferite pachete misterioase, le trimit, le primesc, le cîntăresc, le numără, le pierd și le recuperează, „Da, mami, așa e de sărbători, ce să facem?“ Un nene cu părul alb și cu bască e la per tu cu una dintre angajate, schimbă politețuri, apoi încearcă împreună să rezolve Problema. „Dacă nu mă crezi că n-au venit… N-au venit! Crezi că te mint? Hai cu mine în depozit și convinge-te singur!“ Clientul strecoară un mic pachețel sub tejghea, nu reușesc să identific conținutul (un cartuș de Kent? un pachet de cafea?), angajata se preface că nu-l vede, dar mormăie un „mersi“, treptat încep să descîlcească împreună enigma coletelor dispărute, mai trece o jumătate de oră, se despart ca doi buni prieteni.

Apoi îmi vine și mie rîndul, întind buletinul. Avizul? Păi, nu-l am… a nins! – zic eu. Ce-i pasă ei dacă a nins? Brusc, se enervează din nou. „N-am timp să caut… nu vedeți ce i aici?“ – își rotește disperată ochii prin încăpere. „Veniți cu avizul!“ Următorul! Și atunci încep și eu să țip, la poștă e ca la nebuni, pînă la urmă tot te lasă nervii. „Ce credeți că e aici? Nu vedeți că sînteți încremeniți în anii ’80? Chiar e imposibil ca după o oră și ceva să nu pot primi o recomandată?!“ Se uită la mine ușor speriată, apoi îmi aruncă în față un catastif de vreo două sute de pagini, îngălbenit de vreme, mîzgălit ilizibil cu pixul, e un papirus, ce mai! „Poftiți, căutați-vă singură!“ Încep să caut, își dă seama că lucrurile o iau razna de tot. „Iubita, vino mîine la prima oră… să vorbim cu poștașul… dacă e coadă și am treabă, îmi faci semn, da? O rezolvăm noi, da?“ Plec de la poștă cu mîna goală, pe stradă mă uit cu alți ochi la mașini, la clădiri, la oameni, mi se pare că au trecut o sută de ani, că am călătorit în timp, la final de 2018. Ajung acasă, recuperez avizul ud din coșul de gunoi, îl pun pe calorifer. A doua zi dimineață, merg din nou la poștă, nu-i fac nici un semn, că nu ar fi corect, stau la o coadă ceva mai mică și îi întind triumfătoare avizul. Îmi recuperez recomandata. Merg acasă și plătesc amenda abuzivă online, nu mai am nervi să mă mai duc și la judecătorie ca s-o contest. Prefer să dau bani din buzunarul meu statului român, să-l plătesc pentru incompetența lui, doar ca să-mi salvez sănătatea mintală și să mă retrag la loc în bula mea de liniște unde nu am de-a face cu avize, amenzi, recomandate. Nu, angajatele de la poștă sau de aiurea nu au nici o vină (ar putea foarte bine să stea acasă și să împletească ciorapi), de vină e tot „sistemul“, vorba lor. În 30 de ani n-au fost în stare să resusciteze o instituție, să-i dea un sens, să facă ceva cu ea, să o aducă măcar în anul 2000, dacă nu în 2019. Le-aș propune să lase deoparte „emagul“ și să se întoarcă la poștalion, măcar e retro, e șic și știm și noi o treabă. Tot n-avem autostrăzi, poștalionul e perfect pentru drumurile patriei.