Prima seară cînd am ieşit în Piaţa Universităţii a fost din pură curiozitate: citisem pe diferite bloguri şi auzisem de la prieteni că oamenii începuseră să se strîngă şi să demonstreze împotriva Guvernului şi a situaţiei socio-economice. Am vrut să văd ce se întîmplă şi dacă era o mişcare cu care puteam să mă identific, dacă puteam măcar să răzbun faptul că eu eram aici, la Bucureşti, cînd a pornit mişcarea indignaţilor din Spania, pe 15 mai anul trecut. Atunci priveam tot prin ochii unei străine care nu înţelegea majoritatea strigătelor de protest şi care habar nu avea cine erau cei care ieşeau în stradă. În Piaţă am văzut pensionari, studenţi, copii, ultraşi, îndrăgostiţi, scriitori, actori, străini... Iar eu, rătăcită printre ei, cu sentimentul că toată lumea se uita la mine şi ştia, doar privindu-mă, că nu făceam parte dintre ei, că această luptă nu era a mea pentru că, pînă la urmă, ce ştiam eu despre politica din România!? Eu mă ocup cu literatura, pe mine nu avea cum să mă intereseze aproape nimic dincolo de asta... Udrea şi Arafat erau două nume cu totul necunoscute mie.

Dar a început revoluţia de pe Republica Facebook. Şi am mai ieşit o dată în Piaţă. Şi m-am băgat printre grupurile de protestatari, am simţit în pieptul meu vibraţiile provocate de cîntecele lor, însoţite de coregrafii repetate pe un alt teren, adaptate cu ocazia asta. Şi le-am ascultat pe feministe, neobosite şi puternice, care la rîndul lor schimbau la feminin toate consemnele. Şi am văzut oameni care ofereau ceai manifestanţilor. Spre mirarea mea, am ascultat chiar şi cîntece împotriva ungurilor (deşi la început credeam că nu înţeleg eu, că mă păcalea auzul)... Şi am nimerit în mijlocul unei fugi, cînd jandarmii au pornit după cei care voiau să mute demonstraţia la Piaţa Unirii. Şi mă aflăm la mijloc, încercam să nu, dar mijlocul părea să se mişte odată cu noi. Şi eu, care pînă atunci fusesem la o singură demonstraţie în România, dar la multe şi mult mai aglomerate în Spania, am simţit frică. Dar era o frică absurdă, care mă făcea să mă gîndesc că ar fi trebuit să port lentile de contact – n-aş vrea să-mi fie sparţi ochelarii! –, că ar fi trebuit să-mi notez numărul ambasadei sau al consulatului, că de ce mă-mping ăştia ca ciobanul pe oi, eu nu am făcut nimic şi nici nu-mi trece prin minte să arunc cu ceva sau să mă bat cu ei. Şi am rămas cu încă vreo 15 tineri blocată pe strada Facultaţii de Litere. Pînă a venit un jandarm şi ne-a trimis acasă. Pe noi, fetele. Băieţii nu au avut voie să plece, au fost băgaţi într-o dubă şi trimişi la o secţie de Poliţie, unde au primit o amendă pentru perturbarea ordinii publice. Şi, în timp ce-i aşteptam, din nou lîngă fîntînă, mi-a venit să plîng de ciudă şi neputinţă. Şi am vrut să scriu un sms să-i spun unui prieten foarte drag: „Uite, sînt pe stradă în Bucureştiul tău şi e ciudat că, atunci cînd mă simt mai româncă ca niciodată, urăsc ţara asta mai mult ca niciodată“. Pînă la urmă n-am făcut-o, pentru că – deşi rămăsesem mai puţini manifestanţi decît ziarişti sau jandarmi – se pare că tot perturbam ordinea publică. Şi, exact în acel moment, am simţit că da, aceasta este şi lupta mea, şi că, oricît de puţin aş putea face, voi rămîne în Piaţă.

Între timp, am fost martora naşterii unui grup de tineri apolitici şi pacifişti care au început să se organizeze, să facă acţiuni pe termen lung, pe stradă. Tineri care în fiecare seară ies în Piaţă după o zi de muncă, nu contează dacă sînt obosiţi sau dacă îi îngroapă zăpada. Tineri care nu şi-au pierdut nici speranţa, nici simţul umorului, şi care au înţeles că se poate face mai mult fără să arunci cu pietre. Pot să spun că mă simt mîndră că, pentru prima dată, văd că România nu e o ţară adormită, aşa cum îmi ziceau mulţi. Tuturor celor care se întreabă ce caută o spanioloaică în Piaţa Universităţii, pot să le zic, vorba poetului, că sînt împotriva munţilor de zgură şi a norilor de fum care încearcă să-nconjoare Pămîntul. Ies în stradă pentru că sînt îndrăgostită de această ţară care, precum o adevărată iubită, are lucruri pe care nu le-nţeleg şi altele pe care nu le suport. Doar că, dacă pe iubiţi nu-i putem schimba, ţara o putem schimba. Îmi doresc asta din toată inima pentru că, deşi România nu e ţara mea, nu aş vrea să plec de aici. Cel puţin nu deocamdată. 

Elena Borrás García este traducătoare. 

Foto: A. Matei