Emisiune la Digi24. Invitate sînt doamna ministru Ecaterina Andronescu și doamna Oana Moraru, expert în educație. Se discută, printre altele, despre repetenție. Doamna ministru: „Din păcate, e o prevedere legală, pînă în clasa a treia copiii nu pot fi lăsaţi repetenţi. Cred că trebuie să revenim asupra acestui aspect pentru că iată unde sîntem. Ajungem la clasa a opta şi constatăm că nu ştiu să scrie bine, să calculeze bine şi că 36% nu sînt în stare să ia 5 la evaluarea de clasa a opta.“

Pînă acum, doamna Ecaterina Andronescu a venit cu două soluții „briliante“ pentru a învinge analfabetismul funcțional al absolvenților de clasa a opta: să îi lăsăm repetenți pe copii, încă din clasele primare, și/sau elevii să facă ore suplimentare la materiile la care nu iau note de trecere. Cîteva comentarii.

Mai întîi: repetarea unui an școlar este cu adevărat un pas recuperatoriu doar în măsura în care ea este privită ca o șansă, ca un timp suplimentar oferit copilului care, din motive obiective (lipsa părinților, sărăcie, boală cronică), nu a putut asimila cunoștințele minime necesare promovării unei clase. Dar, în România, repetenția este înțelesă, în general, ca pedeapsă pentru abandon școlar, pentru indisciplină, pentru lipsa de interes. Pentru ca un elev să privească repetarea unui an școlar ca pe o șansă ar trebui ca toți adulții din jurul lui – părinți, educatori – să o privească astfel și să îi acorde sprijinul adecvat astfel încît această decizie să îl ajute cu adevărat. Pentru asta e nevoie de timp, de bani, de consiliere adecvată, de răgaz pentru analize în detaliu de la caz la caz. Școala românească nu are de nici unele.

În al doilea rînd: repetarea unui an școlar, precum și efectuarea de ore suplimentare nu pot fi soluții de recuperare pentru 36% din absolvenții de ciclu gimnazial. Ele ar trebui să fie soluții cu totul excepționale, în cazuri cu totul excepționale, și nu măsuri de recuperare pentru aproape o jumătate din populația școlară. Dacă 36% dintr-o casă nou construită este fisurată, explicațiile ar trebui să meargă la un nivel mai profund: poate materialele nu au fost bune, poate structura de rezistență a fost gîndită defectuos, poate meșterii nu au fost pricepuți. Dacă decid să dărîm casa și să pornesc reconstrucția ei în aceleași condiții, posibilitatea să obțin același procent de fisuri este una foarte mare.

În al treilea rînd: dacă 36% din elevii de clasa a opta nu reușesc să ia nota 5 la evaluare, înseamnă că avem o problemă în sistem, cu programele școlare, cu nivelul de pregătire al profesorilor, problemă care nu va fi rezolvată nici cu ore suplimentare, nici cu repetenția. Școala de stat este obligatorie pentru toți elevii: ne putem deci imagina că programele ar trebui să fie construite în așa fel încît să poată fi asimilate de orice copil cu un nivel de dezvoltare, intelectual și emoțional, mediu. 36% nu știu să citească sau să socotească la paisprezece ani? Pentru acest procent copleșitor nu pot exista foarte multe explicații: ori decretăm catastrofă națională la nivel generațional, ori picăm pe gînduri în fața felului în care școala a fost – sau nu – reformată.

Pusă față-n față cu problemele mari ale învățămîntului românesc, doamna Ecaterina Andronescu pare din ce în ce mai puțin dispusă să cadă pe gînduri și din ce în ce mai entuziastă să dea noi ordine, legi, sentințe. Nu pare să-și acorde cine știe ce răgaz înainte de a livra soluții: lipește plasturi, acolo unde rănile sînt mai adînci. Bolile școlii românești sînt cronice. Nu pot fi tratate frugal, cu leacuri băbești, scoase din mînecă de la un mandat ministerial la altul. 

Maria Iordănescu este psiholog.