Sloganul din titlu îl auzeam mai în glumă, mai în serios, în vremurile comuniste. Eram comandantă de detaşament şi-mi purtam cu destulă mîndrie şnurul auriu, iar acţiunile noastre pioniereşti, care „ne pregăteau“ pentru viaţă, conţineau, de fapt, o doză mare de activism, „pe înţelesul copiilor“ – „Clasa noastră ca o floare“, reciclarea sticlelor şi a borcanelor, colectarea de fier vechi şi castane, concursul de desene pe asfalt „Toţi copiii lumii doresc pacea“, plantatul de puieţi în curtea şcolii etc. În mare, e cam ceea ce fac şi copiii de astăzi, doar că acum nu mai sînt obligaţii pioniereşti, o fac „de plăcere“ şi pentru că „aşa e bine“, în cadrul unor acţiuni de voluntariat sau al unor workshop-uri creative. Desigur, mesajul socialist a dispărut.  

Din cauza celor 11 ani pe care i-am trăit în comunism (importanţi, pentru că au fost „de formare“), sînt în continuare destul de sceptică şi de derutată în ceea ce priveşte termenul de activism. Şi în privinţa oamenilor care aderă la o cauză şi care acţionează strict conform principiilor ei, care vor să schimbe lumea. Poate că încă mi-e frică de a nu reveni la ceea ce a fost, la lumea Uniform, dintr-o carte excelentă pentru copii (şi nu numai) a lui Lois Lowry – Darul lui Jonas (nu e vorba de o societate comunistă, ci de una capitalistă, perfect reglementată). Nu putem fi toţi la fel, nu putem avea cu toţii aceleaşi opinii, nu putem lupta cu toţii pentru cauză, indiferent de natura ei. De aceea, mi-a plăcut mereu în redacţia Dilemei vechi, unde a fost „nici aşa, nici altminteri“. 

În anii ’90, am asistat la diferite forme anarhice şi hibride de activism, cum a fost cel din Piaţa Universităţii. A fi anticomunist era atunci mainstream. Paradoxal este că tocmai unul dintre cei care transmiteau mesajele şi se arăta cel mai înfocat adept al cauzei, Marian Munteanu de la Liga Studenţilor, s-a dovedit a fi un farseur. Asta m-a dezamăgit şi m-a făcut să mă îndoiesc de utilitatea şi autenticitatea activismului de la noi. Sau ce o fi fost el.

Lucrurile s-au schimbat, însă nu în esenţa lor. De curînd, au apărut „noii activişti“, oamenii care „s-au trezit“ peste noapte că ceva e în continuare putred în societatea noastră. Şi ei vor să schimbe lumea şi, mai ales, ţara în care trăim; nu mă îndoiesc că intenţiile lor sînt bune. Din nou, e un lucru bun că aderă, comunică, se organizează (între timp s-a inventat şi Facebook). Asta demonstrează că sîntem o societate vie şi „în mişcare“, şi nu una abulică, cum s-a întîmplat în anii 2000, înainte de criză, cînd activismul în orice formă a lui era aproape inexistent, adeziunea la orice partid sau la organizaţie – privită cu indiferenţă sau luată la mişto („Tu chiar ai timp de aşa ceva?! E pierdere de vreme!“), mitingurile sindicaliştilor din Piaţa Victoriei, la care se dansa dansul Pinguinului – penibile, absenteismul la vot – la cote maxime. O să-i întreb pe noii activişti: de ce nu luau atitudine şi în acei ani 2000? Sau atunci chiar nu era nimic de salvat? Nu exista nici o cauză? Am un posibil răspuns – economia mergea cît de cît, erau mai mulţi bani, oamenii erau preocupaţi să-şi facă credite, uneori şi cu buletinul, să-şi ia case, să-şi caute job-uri ca să-şi plătească ratele, să avanseze în funcţie, să-şi „asigure un viitor“, iar cei mai tineri să-şi termine studiile, pe banii părinţilor, căci şi părinţii aveau mai mulţi bani. Aşadar, erau vremuri mai bune „de trăit“, nu de luptat, nu de ieşit în stradă, nu de dat adunarea pe Facebook.  

Ceea ce mă întristează la unii dintre activiştii de azi (din nou, nu ştiu dacă termenul de activist nu e impropriu în acest text) este agresivitatea lor, în numele „schimbării“. Lipsa lor de dileme. Şi, uneori, opacitatea lor. Dacă nu te alături cauzei sau nu arăţi cît de cît o mică simpatie faţă de ea, eşti împotriva lor, eşti „duşmanul de clasă“ (şi asta îmi aminteşte de pionierii de ieri). Nu ai dreptul la opinii, ce cred şi spun ei este fundamental bine. Dacă îndrăzneşti să critici ceva, orice, te încolţesc ca hienele, îţi cer argumente pe care apoi să le folosească împotriva ta, ca să-şi demonstreze lor încă o dată că au avut dreptate. Nu înţeleg nuanţele şi de multe ori nu au simţul umorului. Cu cauza nu se glumeşte! Regăsesc pe undeva în atitudinea unora spălarea pe creier din corporaţii şi multinaţionale: totul e spre binele firmei, se aplică organigrama, deşi nu pricepem o iotă din ea, împrumutăm modele, ne pretindem culţi şi umblaţi pentru că am fost la workshop-uri şi am văzut că alţii ca noi, în alte capitale europene, acţionează la fel, gîndim în clişee pentru că funcţionează, sîntem uniţi şi ne comportăm ca un Mare Animal, nu ne întrebăm dacă eul nostru interior este cu adevărat fericit, dar da, cu siguranţă că este, pentru că facem ceea ce trebuie. Iar această atitudine se aseamănă mult cu cea din anii mei pioniereşti (fără propagandă, fără cenzură, fără multe altele, desigur). Mi-e teamă că ne întoarcem din nou la uniform.