Lost in Translation, film american din 2003, regia Sofia Coppola, actori în rolurile principale Bill Murray și Scarlett Johansson. (Difuzat de DIVA, cu totul surprinzător, între tone de filme cu turtă dulce și finaluri fericite pînă la adînci bătrîneți.) El, un actor care-și privește de departe succesele și statutul de star, căsătorit, cu trei copii. Ea, tînără absolventă de Filozofie, fără slujbă. Charlotte este la început de drum către toate scenariile posibile: carieră, căsătorie, iubire, copii, descoperire de sine și de lume. Bob a trecut deja prin toate scenariile care i-au fost la îndemînă, carieră, căsătorie, copii, și și-a jucat rolul, de fiecare dată, cît a putut de bine. Se cunosc în Tokyo, stau la același hotel – el, venit să filmeze o reclamă la un whisky japonez, ea, fiindcă nu avea altceva mai bun de făcut decît să își urmeze soțul, fotograf profesionist.

Amîndoi își iubesc partenerii, dar asta nu le dizolvă singurătatea. Nici întîlnirea lor nu o va face, deși tentația de a crede că un nou început i-ar putea ajuta există. De la un pahar de whisky băut în restaurantul hotelului trec la viața de noapte a orașului, petreceri cu tineri prieteni ai fetei, localuri stranii și, în sfîrșit, o noapte de confesiuni în pat: mariajul lui vechi de 25 de ani, dezorientarea ei în fața începutului de drum, neliniștea amîndurora în fața angajamentelor față de parteneri și a responabilității față de copii. Nici o atingere, nici un semn erotic, în afara unui gest scurt, mai curînd patern decît senzual: Bill îi strînge în palmă talpa, înainte ca Charlotte să adoarmă. În timpul zilei, ea face plimbări solitare la temple care nu îi spun nimic, iar el dă interviuri în emisiuni japoneze din care nu înțelege nimic. Se reîntîlnesc în lifturi sau în holurile hotelului, ca doi camarazi întorși de pe front, care au purtat același război, cu înstrăinarea și singurătatea, dar fiecare cu propriile frici, melancolii, neliniști.

Bob trebuie să plece. Își iau la revedere, mai întîi scurt, stînjeniți de lume și triști, mai apoi se strîng în brațe, se sărută, iar Bob îi șoptește ceva la ureche. Filmul nu are replici memorabile, cuvinte pline de înțelepciune, bune de folosit în cursuri de dezvoltare personală: sînt simple conversații banale, inteligente, cu umor, oneste, dintre doi oameni care știu că nu se vor mai vedea niciodată. Probabil că ceea ce ar fi rămas cu adevărat memorabil ar fi fost cuvintele pe care Bob i le spune Charlottei îmbrățișînd-o. Dar nu le aflăm. Și se despart.

Cum spuneam, amîndoi își iubesc partenerii, dar asta nu le suspendă singurătatea. Ceea ce au aflat amîndoi, în urma întîlnirii, este că nici un parteneriat nu o poate face și că asta este, de fapt, mai curînd de bine: o „întîlnire” benefică este aceea în care îți poți păstra conturul și-l poți lăsa și pe cel de lîngă tine să și-l păstreze. În urma zilelor petrecute împreună în Tokyo, pot accepta amîndoi, mai înțelept și mai curajos, că sînt pe cont propriu.

P.S. Cu adevărat impresionante sînt ultimele clipe ale filmului, în care Bill Murray reușește o performanță remarcabilă: în mașină, după despărțirea de tînără, în cîteva secunde, pe fața actorului se citesc o neliniște puternică, îndrăgostire, regret, spaimă, bucurie. Bucuria unei întîlniri scurte, pentru totdeauna.

Maria Iordănescu este psiholog.