Pierdute, uitate, recuperate (?)

„Urcau tot mai sus. (…) În cele din urmă, de parc-ar fi ajuns în capul scărilor, în fața lor apăru un cîmp strălucitor de nori, drept și alb ca o farfurie. Soarele arunca dungi aurii peste cîmp și, spre marea lor mirare, zăriră, atîrnînd la capătul unui nor, luna, care parcă fusese ancorată acolo.

Era plină de tot felul de obiecte: umbrele, genți, cărți, jucării, bagaje, bastoane de crichet, haine, papuci, mănuși, genul de lucuri pe care oamenii le uită prin autobuze, sau în trenuri, sau pe o bancă în vreun parc.

Printre toate aceste felurite lucruri, în fața unei sobe de gătit, era un fotoliu vechi, stricat, în care stătea un domn cu chelie, care tocmai dădea să bea dintr-o ceașcă. (…)

– Eu trebuie să stau treaz zi și noapte ca să am grijă de lucruri. Și, la urma urmei, oamenii ar putea să fie mai atenți și s-aibă grijă să nu-și piardă cutiile de cacao, și nici ceștile în care poți pune cacaoa. (…)

Omul de pe Lună oftă adînc. (…)

– Toate lucrurile pierdute merg pe lună?

Jane se gîndi la cîte lucruri se pierduseră pe lume și se întrebă dacă era loc pentru toate.

– Da, cele mai multe, îi răspunse Omul de pe Lună. E un fel de magazie.“ (P.L. Travers, Mary Poppins și casa de alături, RAO, 1995, traducere de Larisa Avram)

Fragmentul de mai sus m-a lămurit, cînd eram mai mică, ce se întîmplă cu obiectele pe care le pierdem inexplicabil. M-am gîndit la ele după ce colega mea, Cristina Ștefan, a anunțat un Dosar despre obiectele pierdute. Tot de cînd am auzit de Dosarul ăsta s-a întîmplat ceva inexplicabil (nu că majoritatea lucrurilor n-ar fi așa): am avut vreo trei zile în care am tot pierdut cîte ceva.

Întîi, s-a întîmplat cu o biată pungă plină cu ceaiuri (după ce am pierdut-o, am constatat că, de fapt, mai conținea și două ciocolate amărui, dintre care una cu portocale, favorita mea și a ursului Paddington, dacă ar fi descoperit-o). Lunar, să zicem, mă aprovizionez cu ceaiuri de la un magazin care arată precum cele din Mary Poppins. Ceaiurile de acolo nu sînt ieftine, dar sînt bune, și e un întreg ritual cînd le cumpăr: o întreb de fiecare dată pe vînzătoare ce mi-ar mai recomanda în afară de cele negre, pe care oricum le vreau. Și ea-mi prezintă, plină de entuziasm, tot soiul de combinații frumos colorate și devastator mirositoare. Care, de fapt, nu-mi spun nimic. După care cumpăr aceleași ceaiuri negre, în cantități uriașe.

În ziua respectivă, m-am plimbat cu punga prin multe locuri. Era o simplă pungă albă, de hîrtie, ușoară. Dar acțiunile zilei nu erau simple. Sau, mai bine zis, nu erau plăcute. Implicau birocrație și registraturi, la care s-a adăugat un aleatoriu șofer de taxi aparent civilizat, dar, de fapt, foarte homofob, care mi-a spus, înainte să cobor, concluzia lui „în problemă“: „Homosexualii nu pot fi fericiți“. Cred că pe fundalul acestei replici mi-am uitat ceaiurile mele pentru următoarea lună pe podeaua fără suflet a taxiului său.

Punga cu ceaiuri a fost doar un început timid. A urmat o pungă mult mai mare, cu cărți. E adevărat că nu erau cele mai bune cărți, ci mai curînd unele utilitare, dintre cele care se vindeau trei la preț de două. Erau despre relații, copii, bărbați, cum să te psihanalizezi singur în 10 minute, cum să fii Zen în aceleași 10 minute și cum să meditezi între două alergături. Respectiva pungă a provenit de la Cărtureștiul din AFI. M-am plimbat cu ea, după o lungă și neprielnică zi, pe la bancomate, toalete, fast-food-uri și, în final, într-o sală de cinema. Mai întîi am uitat-o pe un bancomat. Nimeni n-a observat-o și, din fericire, m-am întors cît ai clipi și am recuperat-o. Apoi aceeași pungă a intrat cu mine la film și s-a rezemat confortabil pe fotoliul de piele din sala VIP, pe care, de altfel, și eu am dormitat la mizerabilul film cu multă alergătură și la fel de multe împușcături degeaba.

După care, ieșind de la film și oprindu-mă în diverse locuri înainte de parcare, am ajuns acasă fără respectiva pungă. Era prea tîrziu și prea mult ca să mă mai întorc după ea. M-am resemnat cu fatidica traiectorie a unor obiecte care, pur și simplu, nu-ți sînt menite. După cum spunea o prietenă de-a mea, astroloagă, era eclipsă de soare în ziua aia…

Glumesc. Dar nu total. Există zile proaste, în mic. Nu se întîmplă neapărat catastrofe umanitare, ci mici dezastre personale. Pierzi o pungă, două pungi sau o persoană, poate. Sau ești cît pe ce. Mi-am amintit că, pe cînd eram mică, îmi plăceau urșii de talie mică, galbeni, chinezești și blănoși. Atît de blănoși încît nu li se mai vedeau ochii. Desigur, pe urșii în cauză nu-i putea chema altfel decît Blăniță. Pe primul urs Blăniță l-am pierdut într-un troleibuz 82 sau 87 de la Șura Mare de atunci. Pe al doilea nu mai țin minte unde. Cert e că a trebuit să-mi fie cumpărați vreo trei pînă să rămîn cu unul (pe care-l am și azi).

Unele obiecte sînt făcute să fie pierdute, uitate, plînse. Dar pot fi și recuperate, poate chiar de la Omul de pe Lună, cu ceva efort.