Mi s-a întîmplat adesea, în lungi discuții cu oameni care îmbrățișează sincer ateismul, să mă lovesc – după cum este și firesc – de o rezistență teribilă la adresa rugăciunii. Fie i se reproșează lacrima în exces, patetismul duios și afectul fără discernămînt, fie este învinuită de mercantilism. Adică, notează ei, bine-credincioșii se așază în genunchi pentru bani, case, mașini, succese la examene și alte asemenea nebunii pămîntești. De nici una dintre zguduitoarele acuzații nu mă voi ocupa aici. Ele fac parte din peisajul nostru autohton, mereu animat de extreme și dîrz în fața dilemelor de orice fel.

Însă, pe lîngă aceste situații incorigibile, mai există o categorie de oameni cu care țes greu o punte de legătură. A intelectualilor care se ocupă rece cu divinitatea. De la construcții arborescente și demonstrații serioase, Esența este oriunde altundeva, dar nu în spațiul smerit, umil, „sărac“ al rugăciunii. De aceea, cînd le pomenești despre nevoia sau dorința de a te ruga, îți livrează un surîs înțelegător, un chip care îngăduie din amabilitate devierile tale vioaie. A căuta prin cărți vechi și manuscrise e o îndeletnicire înaltă, a practica rugăciunea în biserică ține de oamenii simpli, care nu au acces la marile laboratoare ale gîndirii. În plus, expresii ca „mă apropii de Tine cu nevrednicie“, „șterge fărădelegea mea“, „risipește tulburarea sufletului meu“ par desprinse din Evul Mediu cu a cărui întunecime secolul 21 nu mai are nimic de împărțit. Raportul acesta de inferioritate conține ceva care indispune cetățeanul ahtiat după starea de bine. Desigur că nici limba primelor veacuri creștine nu mai poate găsi ecou în sufletul tînărului sedus de gadget-uri. Dar nici nu-i înțelept a refuza întîlnirea cu Dumnezeu pe motiv că, secole la rînd, nu a îndrăznit nimeni să facă un update Psalmului 50, rugăciunilor Sfîntului Vasile sau Paraclisului Maicii Domnului. Întîi că la textele sacre nu se umblă cu nesocotință. Și 2), tradiția conservă un spirit care nu-i neapărat al modelor vremii – după cum lesne constată unii –, ci mai degrabă al unui timp veșnic care permite nuanțe, finețuri, subțirimi. Să te situezi prost în acest timp e păgubos pentru tine și-i poate sminti și pe alții.

Dar să nu ne depărtăm de subiect. De fapt, compania cui căutăm prin rugăciune? Încerc să I schițez un portret citînd din autori care înaintau pe un oarecare drum al lămuririi. „Lumină fără de început și pururea fiitoare, în Care nu este mutare sau umbră de schimbare“, se spune în rugăciunea către Dumnezeu-Tatăl. „(…) Cel ce ești din Lumina cea cu trei străluciri Care luminează lumea“, I se adresează Sfîntul Simeon Noul Teolog. „Ipostasa cea de necuprins“, „Domnul minților imateriale“, „Făcătorul Îngerilor“, „Creatorul celor mai presus de lume și din lume“ – am găsit în Acatistul Sfîntului Nume al lui Iisus scris de Mitropolitul Teolipt al Filadelfiei. Și, din rugăciunea Sfintei Jertfe: „(…) că Tu ești Dumnezeu negrăit și necuprins cu gîndul, nevăzut, neajuns, pururea fiind și același fiind (…).“ În fața acestor firave descrieri, mintea se minunează și tace. Pășim într-un loc al contemplației, căutînd a ne lega, măcar pentru cîteva minute, de veșnicie. Nu doar superlativele impresionează, ci mai cu seamă senzația de înfiorare care se degajă. Cum să transpui în lut această realitate? Și, mai ales, cum să ceri noroc la Loto, căsnicie avantajoasă și poziții de top management Celui în fața căruia stau „mii de arhangheli şi zeci de mii de îngeri, heruvimii cei cu ochi mulţi şi serafimii cei cu cîte şase aripi, care se înalţă zburînd…“? Dezmierdările lumești pălesc în fața acestui interlocutor.

Nu zic că rugăciunea nu rezolvă și situații concrete de viață sau că trebuie să le ignorăm cu superioritate ca să ne dedicăm în totalitate imaterialului. Doar ele adaugă piese în propriile noastre puzzle-uri și ne alcătuiesc destinul. Fără aceste probe nu ne-am numi oameni. Totu-i să vedem și ce se ascunde în spatele momentelor de deznădejde în care I-am cerut Lui ajutorul. Părintele Sofronie Saharov pare să fi găsit o explicație plauzibilă: „Acum, din experiența propriei mele vieți, eu știu: El însetează după desăvîrșirea noastră (…). Dacă noi nu ne vom depărta de El nici chiar în cea mai de pe urmă a noastră pustiire de către vrăjmași, El neapărat va veni. Biruiește – El, nu noi. Însă biruința ne-o va atribui nouă, pentru că noi am suferit“ (Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p. 82).

Ana-Maria Sîrghi este jurnalistă de radio.

Foto: wikimedia commons