„Orice întîlnire cu un chirurg e tulburătoare. Nu cred să existe vreun om în faţa căruia să ajungi să te predai atît de total. Dacă stai să te gîndeşti bine, e singurul care-ţi ia în primire intimitatea corporală împingînd-o pînă la nivelul visceralităţii. Nimeni, în afara lui, de cînd te naşti pînă mori, nu pătrunde în felul acesta, forţînd graniţele exteriorului, în tine. Nimănui nu-i livrezi în asemenea măsură interioritatea ta, una pe care, în mod paradoxal, el o cunoaşte, în timp ce tu o ignori. Este singurul om căruia, în fapt, «i te dai pe mînă» şi care va face cu tine ce va crede el de cuviinţă. De aceea nici nu există pe lume complicitate mai mare decît aceea dintre un chirurg şi pacientul lui“, scrie Gabriel Liiceanu în cartea Scrisori către fiul meu.
 
Pe mîna cărui chirurg m-aş da eu? Am o singură experienţă de acest fel. O singură cicatrice pe corp arată că un singur chirurg, o singură dată, a pătruns în mine, „forţînd graniţele exteriorului“. Din fericire, a fost o complicitate reuşită şi îi port recunoştinţă pentru discreţia cu care mi-a luat în primire intimitatea şi pentru că a făcut cu mine ce a trebuit, salvîndu-mă, dacă nu de la moarte, atunci sigur de la o serie de complicaţii şi de nefericiri.
 
Dar mama mea a avut de-a face, din păcate, cu mai mulţi chirurgi, iar eu i-am fost alături de fiecare dată. „Aparţinător“ este termenul folosit în astfel de cazuri, ca şi cum omul de pe masa de operaţie s-ar transforma într-un obiect care va fi restituit, reparat sau distrus definitiv, unui proprietar. Ca mine, şi mama mea a avut noroc, deşi uneori mi se pare că termenul de noroc este nedrept faţă de chirurgii ale căror reuşite, îmi dau seama, nu ţin întotdeauna sau neapărat de noroc, ci de chiar priceperea lor.
Aşadar, pe mîna cărui chirurg m-aş da eu? 
 
Primele lucruri pe care le apreciez la un chirurg sînt, fireşte, competenţa şi responsabilitatea, adică priceperea, experienţa, nivelul de profesionalism. Dacă nu e pasionat, la zi cu descoperirile din domeniul său şi dedicat meseriei în măsura în care e şi responsabil, acel medic este, de fapt, un impostor sau, în cel mai bun caz, un mediocru, iar locul său nu e la spital. Voi respecta şi admira întotdeauna un chirurg, ba chiar am pretenţia ca medicul să-şi cunoască foarte bine meseria şi să-şi dorească să-şi cunoască meseria foarte bine. Ştiu că voi folosi cuvinte mari, dar, la urma urmei, nimic nu se compară cu pasiunea, credinţa, dedicaţia, mîndria cu care îţi faci meseria. Nici măcar norocul, care e o noţiune relativă, iar eu nu sînt un tip superstiţios.
 
„Problema cu chirurgul e că relaţia dintre tine şi el e inegală. Doar tu eşti cel care trebuie să i te predai. Dacă el pătrunde în tine, el nu poate pătrunde şi în suferinţa ta. Dintre voi doi, doar tu eşti cel care rămîne să sufere, pentru că nimeni în lume nu poate simţi în locul tău. Chiar dacă ar exista o dragoste sau o compasiune a medicului pentru bolnavul său, el tot nu ar putea pătrunde pînă la senzaţiile celuilalt. Aşadar, cînd vii în faţa unui chirurg, tu eşti mic de tot şi, prin raport cu suferinţa ta, singur, în vreme ce el este mare, puternic şi învestit cu speranţa şi încrederea ta. Demiurgia lui secundă constă în faptul că el reface, schimbă, pune la loc sau suprimă ceea ce Altul a făcut şi a pus pentru prima dată într-un loc anume şi într-un anume fel“, mai scrie Gabriel Liiceanu.
 
Aşadar, al doilea lucru pe care-l apreciez şi cu care un chirurg mi-ar cîştiga încrederea este amabilitatea, adică banala bunăvoinţă prin care reduce distanţa dintre ipostazele noastre, a mea de suferind, a lui de vindecător. Mi-aş dori un chirurg nu doar competent şi responsabil, dar civilizat şi politicos pe măsura competenţei sale, un medic care-şi face timp să-mi spună ce s-a întîmplat şi ce va urma. Să ne-nţelegem: nu vreau empatie, înţelegere sau compasiune pentru suferinţa mea (nu merg la un chirurg din raţiuni sentimentale), dar vreau să-mi respecte suferinţa, să mă trateze corect, de la egal la egal, în ciuda poziţiei mele inferioare cauzate de suferinţa prin care trec, în ciuda vătămării care mă face vulnerabil, fragil, sensibil. Nici unul din noi nu‑şi doreşte să se afle în respectiva situaţie. Este un moment neplăcut pentru toată lumea, dar, aşa cum spune şi Gabriel Liiceanu, doar pacientul se predă şi aş prefera să mă predau cuiva demn de ceea ce i se încredinţează: un om aflat la cheremul alterităţii corpului.
 
Am avut ocazia de cîteva ori să fiu tratat de medici ca şi cum boala fizică ar fi o trăsătură imorală, ca şi cum aş fi fost vinovat de propri­a-mi suferinţă, iar el, medicul, mi-ar face un favor, m-ar ierta, m-ar absolvi de pedeapsă. De fapt, e vorba doar de respect. Prea mulţi medici au prea puţin respect pentru bolnavi, se manifestă chiar cu dispreţ faţă de oamenii care vin în căutarea vindecării, pe unii chiar îi umilesc prin comportamentul lor condescendent sau doar indiferent.
 
Nu, medicii nu sînt mai buni decît pacienţii, nu le sînt superiori, între unii şi alţii nu există ierarhie morală. Dacă medicii sînt „mari şi puternici“ este tocmai pentru că speranţa şi încrederea bolnavilor îi învestesc cu aceste calităţi. Sensul existenţei unui medic îl dau înşişi pacienţii. Un om fără boală nu este încă pacient, iar un medic fără pacienţi este doar un om care a citit multe cărţi de specialitate şi care este el însuşi expus bolii. Pentru că ceea ce-i uneşte pe pacient şi pe medic este faptul că amîndoi împart aceeaşi condiţie vulnerabilă în faţa bolii. Care, pînă la urmă, poate fi şi o chestiune de noroc.
 
Varianta integrală a textului poate fi citită pe blog-ul geraldfilip.ro al chirurgului Gerald Filip, medic-şef de secție de chirurgie generală la Medicover Hospital București, cel care, punîndu-mi întrebarea din titlu, mi-a şi solicitat acest text.