Poate că de la un beatnik nu ne am fi așteptat să doarmă prea mult ori să-și piardă nopțile visînd. Cu atît mai puțin s-o facă foarte lucid. Fapt e că volumul Carte de vise (Book of dreams, 1960) reunește carnetele în care Jack Kerouac și-a transcris visele timp de un deceniu (1951-1960). Autobiografie din perspectiva viselor, această culegere survine ca nocturnal în bună parte nedatat, scris telegrafic, aidoma „prozei spontane“ practicate cu brio de către romancier, deci fără să revină pe text, într-o manieră tipică și necesară pînă la urmă onirografului ce se respectă. Pentru publicare însă, Kerouac și-a rescris la mașină consemnările, ușor cizelat, editorul său Lawrence Ferlinghetti selectînd aproximativ jumătate din material, pe care autorul apoi l-a corectat încă o dată de mînă – abia în 2001 avea să apară manuscrisul integral.

Cît despre tehnica transpunerii viselor, Jack Kerouac ne mărturisește:

„Cînd mă trezeam din somn, rămîneam culcat, urmărind imaginile care se ștergeau ușor, ca într-o scenă de film ce se estompează […]. De îndată […] ce le puneam laolaltă cu celelalte vise pe care le avusesem mai devreme, […] mă apucam să scriu repede cu creionul în caiețelul de vise pînă cînd epuizam toate elementele memorabile. Scriam neîncetat pentru ca subconștientul să vorbească în nume propriu și în formă proprie […]. Fiind doar pe jumătate treaz, nu prea știam ce fac și cu atît mai puțin ce scriu.“ [prefață, p. 7 – toate citatele sînt reproduse din Jack Kerouac, Cartea viselor, traducere și note de Cristiana Vișan, Univers (Cotidianul. Literatură, 50), București, 2007]

Caracterul improvizat se întrevede în dispunerea notațiilor, despărțite cu rînd liber și majuscule. Însăilat cu patetisme și naivități, greu inteligibil pe alocuri, consistentul volum ar fi funcționat mai degrabă ca jurnal de lucru dedicat romanelor Pe drum (1957), respectiv Subteranii și Vagabonzii Dharma (1958), pentru care la început există o legendă cu numele personajelor, schimbate mereu față de cum le aveau persoanele corespunzătoare din realitate.

Însă vise mai speciale își fac totuși loc. De pildă, cunoștințele decedate ajung fantome în vise. De fapt, aproape toată populația visată împărtășește condiția de stafie, cel mai des întîlnite adjective din cartea lui Kerouac fiind „fantomatic“ sau acel omniprezent „spectral“, pe care îl găsim la fiecare cîteva pagini. Astfel, tatăl revenant e visat pe moarte, iar vocea visătorului se tînguiește parcă în direct: „o, Doamne, viața asta de fantomă – […] o să trăiască oricum chiar dacă eu nu doar că știu că-i bolnav, ci și că e un vis și că el a murit în realitate…“ [14]. Visul va fi fost cît se poate de lucid.

Văzîndu-se în echipa de fotbal american din tinerețe, Jack Kerouac remarcă: „trebuia […] să-mi croiesc drum pe teren pînă la porțile realității… […] A venit și meciul cel mare, […] în spatele tribunelor eu alergam pe furiș în sus și-n jos în echipamentul meu furat, sperînd să mă trezesc…“ [73] – așadar nemaidorind să viseze. Altă dată o marchează clar: „Mă tot gîndisem (știu că-i un vis) să mă duc să lucrez în Albany la căile ferate, dar după aia mi-am zis că nu mi-ar mai rămîne timp să fac nimic…“ [102]. Alteori se complace în a rămîne ambiguu: „Cred cu atîta tărie că (nu) visez că mă aflu pe Sarah Avenue la nr. 35 și sar prin zăpadă către ferestre întunecate și un bebeluș începe să urle […]…“ [138].

Se mai întîmplă ca, în timp ce are un vis, Kerouac să-și aducă aminte un altul, sau numai să recunoască peisajul, chiar dacă nu realizează că visează din nou; găsim o excelentă excepție, cînd revizitarea unui loc visat în trecut e conștientizată:

„M-am întors într-o noapte cu lapoviță pe strada Moody sau pe-o stradă acoperită de un strat de promoroacă albă… […] îl văd pe fratele lui Duke Gringas […], conștient că visez și hotărît să duc visul la împlinire… Iar promoroaca albă îmi întărește credința în irealitatea vechiului «vis despre zăpadă» de pe Moody […]… Puștiul ăla Gringas […] are aceeași pondere de realitate tăioasă și tristă pe care am zărit-o în căciulile vagabonzilor din bulevardul Amsterdam și din multe alte vise în care personajele pășesc țanțoș și apăsat printre nori mohorîți după un biet pui de somn…“ [158-9]

Spre deosebire de acest vis, care se vrea împlinit în direcția celui vechi, adică revisat, există cazuri cînd luciditatea apare subliniată de mai multe ori, avînd ca rezultat trezirea voluntară din coșmar: „…chiar dacă știu că e un vis, […] mă încăpățînez că trebuie să cobor de pe stîn-ca înaltă în același fel în care am urcat… […] Dar dacă ăsta-i un vis atunci stînca nu e adevărată, îmi spun în sinea mea, așa că mai bine trezește-te și stînca o să dispară… Nici mie nu-mi vine să cred c-ar fi cu putință așa ceva, dar, tremurînd, deschid ochii & visul a dispărut & stînca a dispărut & frica a dispărut…“ [264].

Jack Kerouac își transformă locul natal într-un fel de urbe onirică: „un vis despre mama și tata în Lowell sau în Orașul Viselor…“ [11]. Pentru un asemenea modernist pursînge, locul acesta psihic era mai curînd paradiziac; odată, uitînd ce visase, prozatorul consemnează patetica invocație – adresată oare cui? – „DESCHIDE POARTA RAIULUI“ [74]. Altădată, Jack se dovedește comic: „Sînt pe drumul spre rai“ [119].

Într-un sfîrșit, zboară: „Mă apăr în fața unui juriu în care se află un judecător bătrîn cu părul alb, dar eu sînt în aer, levitez, plutesc deasupra lor și le explic vociferînd de ce nu sînt vinovat & ei zîmbesc fie pentru că argumentele mele sînt prostești, fie pentru că, din moment ce acum nu mai sînt pe pămînt, cine mă poate judeca?… De parcă, Ia uite la îngerul ăla ridicol îngrijorat de lucruri lumești… nici măcar nu știe că-i liber… îi dă înainte perorînd ca să-și explice poziția și uite-l ce liber e în aer… Ce nseamnă toate astea?“ [305]

Ne putem întreba și noi. Din ce direcție funcționează ironia: dinspre visător la adresa visului sau invers? Într-un vis bun? 

Laurențiu Malomfălean este eseist și traducător.