Cursa low cost București-Catania e plină de copii, te simți ca într-o creșă sau o grădiniță. Bebeluși de cîteva luni, copii ceva mai mari, preșcolari, cu toții la prima oră a dimineții au ochii cîrpiți de somn, plîng din orice sau le e foame, părinții nu vor plăti trei euro pentru un croissant în timpul zborului, le spun să rabde pînă vor ajunge „acasă“, iar acasă nu mai înseamnă România, înseamnă sudul Italiei. În februarie, aproape nimeni nu pleacă în Sicilia ca turist, avionul aparține exclusiv migranților și seamănă, de fapt, cu o rată între două sate mai îndepărtate, între o lume mai veche și familiară și alta unde se cîștigă banii și se poate supraviețui mai ușor. Sîntem rugați de către stewardesă să ne mutăm, să facem un schimb cu un cuplu de pe primele locuri, pentru că „avem acolo un infant și regulamentul nu ne permite“. O femeie în jur de 20 de ani își leagănă ușor „infantul“ și îi murmură ceva la ureche ca să-l liniștească, însă el nu pare afectat de toată agitația dinaintea zborului, ne privește cu ochi mari, de o culoare lăptoasă, încă nedefinită. „Ați mai călătorit cu el?“ „Sigur“, răspunde tatăl cu oareșce mîndrie, în timp ce mama, după ce se așază pe scaun, își dezgolește discret un sîn ca să-i dea copilului să sugă. Par doi oameni de bun-simț de la țară, mă întreb oare ce muncesc ei acolo, în sudul Italiei, dacă într-adevăr și-au găsit un rost, dacă le e mai bine decît în satul lor. În spatele nostru e un alt „infant“ ceva mai energic decît primul – o fetiță blondă de două-trei luni, cu ochi albaștri și niște gene incredibil de lungi, ireale. Fetița oscilează între două stări – ba rîde, ba se smiorcăie –, stewardesele sînt topite după ea, la un moment dat, una dintre ele o ia în brațe ca să i-o arate comandantului, în cabină. „Comandantul are și el o fetiță cu ochi albaștri, exact la fel ca ai ei!“, spune stewardesa ca să-și justifice gestul, apoi îi înapoiază mamei copilul. Bănuiesc că scurta vizită a fetiței străine „la locul de muncă“ l-a bucurat pe pilot într-o dimineață perfectă pentru zbor. Am decolat de ceva vreme, sîntem deja deasupra norilor, la 10.000 de metri. Cerul e senin – un azzuro infinito, exact ca-n reclame și exact ca ochii fetiței, nu se simte nici o urmă de turbulențe, de parcă nici n-am zbura, de parcă am fi rămas suspendați undeva deasupra pămîntului, într-un timp indecis. La 10.000 de metri, toți copiii au amuțit, părinții lor care fac naveta între România și Italia dorm, în avion e atît de multă liniște. Imaginea familiei adormite cu care am făcut schimb de locuri e de-a dreptul idilică – femeia doarme cu capul sprijinit pe umărul soțului, protejîndu-și cu brațul drept copilul. Oare ce visează oamenii ăștia? În ce limbă? În română sau italiană? Unde se visează?

După o oră și ceva, avionul își modifică poziția, începe să coboare. Plafonul de nori e foarte jos, nu se vede nici o părticică din Mediterana. În schimb, la următorul viraj, ne apare în față un munte, unul singur. Un munte în formă de con cu vîrful teșit, fumul care iese din con se împrăștie în lumina clară, albăstruie, a dimineții, soarele strălucește din plin. Am senzația că ne îndreptăm spre un capăt magic de lume. Oamenii din jurul nostru se trezesc pe rînd, încep să-și facă planuri pentru zilele următoare, vorbesc despre muncile lor, despre zidărie, cules de portocale sau despre sezonul turistic care va începe curînd și atunci or să mai pice și ceva bani în plus, din bacșișuri. Mama fetiței cu ochi albaștri e mulțumită că la azilul de bătrîni unde lucrează i-a mai sosit o colegă nouă, o negresă care o va înlocui în tura de noapte, așa că va avea timp să stea mai mult cu copiii. Familia e de undeva de prin Moldova, după accent. Au patru copii – fetița și trei băieți aproape identici care parcă au plecat în excursie cu școala, pentru că toți au niște ghiozdane în spate. Fetița e în grija mamei – o femeie robustă, îmbătrînită prematur, tatăl își supraveghează băieții: „Lasă, tată, că acuși ajungem acasă, mîncăm ceva și dup-aia, dacă e vreme bună, mergem la plajă!“. Comandantul ne anunță binedispus că vom ateriza pe aeroportul din Catania în 20 de minute. A fost cel mai pașnic zbor de care am avut parte vreodată, fără atacuri de panică provocate de fobii inutile – cum ar putea să pice un avion cu atîția copii adormiți, pierduți în visele lor? Și așa a început prima mea călătorie în Italia, țară pe care o știu pe de rost din atîtea șlagăre de la San Remo pe care le fredonam încă de pe vremea cînd eram copil, atîtea filme ale neorealismului italian pe care le-am descoperit în facultate, atîtea imagini ale picturii renascentiste, atîtea povești care pot să înceapă cu „dacă într-o noapte de iarnă un călător...“, o țară a cărei limbă o înțeleg în proporție de 60%, dar n-o pot vorbi pentru că n-am învățat-o nicăieri, o țară la care am tot visat, dar unde n-am reușit să ajung niciodată pînă acum. Însă toți oamenii ăștia mult mai tineri decît mine și cu o viață mai așezată – familie, copii, care n-au auzit în viața lor de Antonioni și de Fellini, poate că au ascultat la un moment dat o arie dintr-o operă de Verdi, însă n-au știut ce este – nu merg în Italia ca să vadă Capela Sixtină, și-au luat pur și simplu inima în dinți și-au plecat. Imigrația nu va fi niciodată un fenomen cultural, de multe ori nici nu-ți mai alegi țara de adopție, te duci unde au mai fost și alții din satul tău, te pripășești, nu contează cîtă istorie și cîtă frumusețe e în jurul tău, nu contează dacă e Italia, Anglia sau Groenlanda, la urșii polari, dacă ar fi fost după tine nici n-ai fi plecat, ai fi rămas acasă cu mamaie și cu nașii, dar ce să-i faci dacă nu te descurci aici, n-ai ce să-i faci! Odată, în aeroportul de la Frankfurt am văzut un grup de chinezi care veniseră la muncă în Germania și care m-a impresionat – erau terminați după nu știu cîte ore de zbor, nici măcar nu mai aveau curiozitatea să privească în jur la lumea „civilizată“ în care ajunseseră, nu erau uimiți, nu mai aveau nici o reacție, un coordonator le striga numele de pe o listă ca să se convingă dacă erau toți, ca și cum ar fi făcut un inventar de obiecte, ei abia dacă răspundeau apatici, doar stăteau pe bagajele lor și mîncau ouă fierte, le decojeau încet și le mîncau unul după altul.

În aeroportul din Catania, românii noștri încep să se împrăștie, aproape nici unul n-a plătit bagaj de cală, și-au înghesuit cîteva lucruri în gențile pe care le-au putut lua gratis în cabină. Afară e cald, un soare plăcut și binefăcător de primăvară, sînt peste 16 grade, noi am plecat de la -3, ne întîmpină cîțiva portocali și lămîi plini de fructe. Mie mi se pare exotic și neobișnuit, celor cu care am călătorit li se pare banal. În stația de autobuz, moldoveanul își păstorește familia numeroasă, le-a luat băieților un suc de la un magazin din afara aeroportului pe care și-l împart acum frățește. Îl întreb în română ceva despre orarul autobuzelor spre Siracuza și începe să vorbească brusc și vivace într-o italiană perfectă de parcă cineva i-ar fi apăsat un buton, apoi își dă seama și-mi răspunde cam fără chef, în română. Ca și cum, odată ajuns acolo, s-ar fi setat brusc pe o altă limbă, încercînd să o uite pe cea nativă care deja nu mai contează.

Scriu pe terasa de pe acoperiș a pensiunii din Siracuza unde vom locui doar pentru cinci zile, toată călătoria asta se va transforma într-o amintire, nu știu dacă voi mai ajunge aici vreodată. Pe acoperișul de vizavi e o columbărie, în fiecare seară un puști italian de vreo 14 ani fluieră ca să-și cheme acasă porumbeii risipiți în zbor pe deasupra orașului. Unii se întorc, alții mai zăbovesc în legea lor pe alte acoperișuri. Ieri a fost vijelie, nici n-au putut să iasă din adăpost, încercau să își ia zborul și se izbeau de zidurile vechi de peste 400 de ani. În fiecare seară, puștiul italian își cheamă fluierînd cu insistență porumbeii acasă și de fiecare dată, cînd se plictisește, fluieratul său se tranformă într-o frîntură de cîntec.

Foto: wikimedia commons