- ciuperci vs animale -

Bergenbier, Timişoreana şi Golden Brau. Cam astea ar fi, în ordine, preferinţele celor care colindă dealurile din jurul Sighetului, după numărul de pet-uri şi ambalaje de aluminiu pe care le găseşti prin pădure. Nu faci 50 de metri fără să găseşti, mai mult sau mai puţin acoperite de vegetaţie, conserve de peşte, de ficat şi mai sus-numitele recipiente. Motivul colindatului prin pădure? Recoltarea ciupercilor care s-au făcut anul ăsta, datorită ploilor abundente din primăvară. Şi criza care ne-a lovit pe toţi.

Dealurile din jurul Sighetului – Şugău, Feredeu, Solovanu – au o istorie aparte: pe Şugău s-au descoperit urmele celei mai vechi aşezări din zonă. Cu secole în urmă, avarii îşi făcuseră sălaş acolo. Apoi, secole mai tîrziu, administraţia imperială îi împroprietărea pe grofi cu pămînturile din zonă. Apare ca mare proprietar de terenuri Teleki, pe lîngă localnicul Rednic din Berbeşti. 1918 nu aduce mari schimbări de proprietari în zonă. După cedarea Ardealului de Nord, în 1940, mulţi localnici de pe dealurile din zonă fug în Banat şi Regat. În octombrie 1944, ruşii treceau, în ciuda tranşeelor săpate pe dealuri, ca prin brînză, prin Maramureşul istoric, în drum spre Baia Mare de peste Gutin şi mai departe, spre Berlin. O bucăţică de istorie: în retragerea lor spre casă, trupele germane dinamitau orice pod, după ce-l treceau. În zonă, au dinamitat podul peste Mara din satul Vadu Izei. L-au trecut şi pe cel peste Iza, dar, tocmai cînd se pregăteau să-l dinamiteze şi pe acesta, din tufişurile de lîngă apă a apărut o rusoaică înarmată cu un automat, probabil membră a vreunei unităţi sovietice de cercetare-diversiune. Soldaţii nemţi, văzînd-o, s-au speriat atît de tare că ar putea fi trupele ruseşti atît de aproape, încît au fugit fără ca să mai aibă timp să arunce podul în aer. Şi astăzi se mai văd urmele vechiului pod peste Iza, cel nedinamitat de nemţi de spaima unei rusoaice. Mai apoi, în 1948, cînd s-a pus problema alipirii şi a ultimului sfert de Maramureş istoric la restul, aflat pe teritoriul Ucrainei, în total dezacord cu documentele internaţionale, oamenii locului, călăuziţi de preoţi şi dascălii de ţară, au coborît de pe văi şi de pe dealuri către Sighet, să protesteze. A fost organizat un referendum popular, lucru foarte rar în vremurile acelea. Maramureşul a rămas la locul lui, ca şi graniţa dintre România şi Ucraina pe Tisa, şi nu pe Gutin. Şi mai tîrziu, prin 1952, se construia mocăniţa care ducea lemnul exploatat de pe dealurile din jurul Sighetului spre gară, de unde era expediat spre URSS prin trecerea de frontieră de la Valea Vişeului. Despăgubiri de război. De-abia în 1965 a fost dat în folosinţă Combinatul de prelucrare a lemnului de la Sighet, care a preluat sarcina transformării lemnului local în mobilă.

Tot de pe dealuri se strîngea fînul pentru sutele de animale de la ceapeul şi iaseul local. Oamenii locului mai aveau cîteva mii de metri pătraţi lăsaţi în folosinţă, de pe care scoteau clăi de fîn pentru vacile din gospodărie. Nu erau prea entuziasmaţi, pentru că, de exemplu, din cinci căpiţe de fîn, trei trebuia să le dea la stat, dar le rămînea totuşi ceva şi pentru acasă. Pe lîngă sutele de vaci în grija statului, mai erau alte cîteva sute la oameni în gospodării. Erau stîni în jurul satelor, iar buciumul se auzea în fiecare seară de acolo. De porci nu mai vorbesc, că era cel puţin unul în fiecare curte. Fînul era adus de pe dealuri cu carele şi cu tractoarele în sat. Oamenii se mîndreau cu calitatea şi cantitatea furajului obţinut.

A venit democraţia. Oamenii şi-au primit înapoi toate suprafeţele de teren, inclusiv cele de pe dealuri. Ceapeul a dispărut şi fizic, şi psihic. Nimeni nu a mai vrut să-şi pună terenul împreună cu alţii. Ideea de asociere de interese, nu de terenuri, nu a prins nici aici, deşi în ţările vestice, de la care am luat multe exemple, asociaţiile de ţărani au cele mai bune rezultate. Rar vezi în Germania, Austria sau Franţa vreun fermier care să nu fie membru al vreunei asociaţii. Pe dealurile din jurul Sighetului, nu există asociaţii, doar proprietari de terenuri. O bună bucată de vreme, animalele, mai bine zis numărul lor, s-au păstrat. Erau şi vaci, şi oi, şi porci, şi capre, toate hrănite cu ce culegeau oamenii din lunca Izei şi de pe dealuri. Încet-încet însă, lucrurile s-au schimbat. Nepoţii celor cu teren au plecat în străinătate, să lucreze pe un salariu de zece ori mai mare decît ar fi găsit în ţară. De acolo vin de două ori pe an, de Sfîntă Mărie şi de Crăciun, acasă. Aduc cu ei civilizaţia vestică, concepte noi de construcţie a caselor, maşini de poveste şi mersul la cumpărături la supermarket. În curînd va fi deschis un al doilea la Sighet, cu succes probabil şi mai mare decît primul, preluat în grabă de la altă firmă de retail. Astfel, în satul plin altădată de vaci, oi şi porci de la poalele dealurilor, acum laptele se cumpără de la magazin, în cutie de carton. Carnea se ia din oraş, de la supermarket. Brînza se vinde la piaţă, nu se mai face acasă sau nu se mai aduce de la stîni. Ouăle tot aşa, se iau de la piaţă sau din galantarele frigorifice. Cu mîna pe untul de import, mai ieftin decît al nostru, unii localnici înjură Uniunea Europeană că ea a stricat rînduielile centenare. Ei nu au nici o vină. „Ăia“ nu vor să accepte produsele româneşti, cele mai bune de pe piaţa europeană. De aia nu mai avem agricultură în ţară. Nimeni nu bagă de seamă că untul este produs de o asociaţie de ţărani, ale căror interese sînt mai bine promovate aşa, decît dacă ar vrea să intre singuri pe o piaţă, şi aşa destul de înghesuită. Dealurile sînt la locul lor, numai că astăzi nimeni nu mai are nevoie de fîn. Cele mai recente clăi au patru ani vechime. Iarba crescută anul ăsta are peste un metru înălţime şi se veştejeşte necosită. Ar fi de mîncare pentru mii de animale de pe dealurile cu pricina. Dar vacile au dispărut din sate, grajdurilor luîndu-le locul garajele cît mai încăpătoare. Porcii? Păi, într-un grup de vreo 30 de gospodării, de exemplu, în zăvoiul din Vadu Izei, mai sînt trei animale. Vacile au dispărut aproape cu totul. Ca să fiu mai exact, într-un sat cu peste 800 de numere de case, s-ar putea să fie vreo 20-25 de vaci. Mai rezistă încă o stînă pe imaş, şi atît. Pe uliţe însă, nu mai ai loc de trecut de Alfa Romeo, Sharane şi Golfuri.

Am fost şi anul ăsta, aşa cum facem de vreo 40, după bureţi şi hribi. Ăsta era doar pretextul pentru o plimbare mai lungă pentru noi. Pentru alţii, goana după ciuperci este chiar o afacere. Sute de oameni bat cu noaptea-n cap pădurile rămase pe dealurile din jurul Sighetului, în căutare de ciuperci. Cu cîţiva ani în urmă, firme româneşti şi italiene plăteau binişor kilogramul de hribi. Oamenii mai puţin avuţi veneau pe la ora 9 dimineaţa la centrele de colectare, cu coşărcile pline de hribi şi gălbiori. Pe măsură ce oferta creştea, scădea şi preţul oferit. Aşa se face că oamenii primeau între 15 şi 8 lei pe kilogramul de ciuperci de primă calitate.

Mihai este unchiul meu şi are 64 de ani. Este om de-al locului, vădean. A muncit o viaţă ca maistru la combinatul CPL din Sighet. Mai exact spus, 37 de ani. A fost de faţă la datul în funcţiune al Combinatului de Prelucrare a Lemnului, în 1965, a fost de faţă la dezmembrarea acestuia prin metoda MEBO. Noi îi spunem „bureţarul-şef“ pentru că ştie toate ciupercile din pădure. Le culege tăindu-le cu briceagul, fără să le strice rădăcina. Spune că aşa vom avea şi la anul de ce să venim la plimbare pe dealuri. Pe el nu-l interesează ciupercile mai mult decît o masă deosebită. Acasă ţine porc şi găini. Aşa a făcut şi tatăl lui, şi bunicul, şi străbunicul lui. N-a avut în viaţa lui maşină. Salariul de la CPL nu i-a permis asta. Banii cîştigaţi i-a investit în mica gospodărie pe care o are. Şi-ar pune şi panouri solare de încălzit apa, dar nu are atîţia bani. Ar micşora şi el cantitatea de lemn ars pentru apa caldă de la baie şi caloriferele din casă. A auzit şi de programul „Casa verde“, dar nu are destui bani să investească. Are grădină de legume, la care şefă este nevastă-sa, Ioana. Ioana a lucrat şi ea o viaţă la Părplast, tot în Sighet. N-ai să vezi rînd strîmb de roşii, ardei, vinete, sfeclă sau cu buruieni în grădina lor. Ei sînt primii în sat cărora le ies răsadurile la soare, primăvara. Ei sînt primii care ară, primii care seamănă. Iarba pe care Mihai o coseşte în mica livadă de lîngă casă, chiar dacă nu are vacă sau oi, o depozitează în fînar. Cine ştie, poate cineva va avea nevoie de ea, cîndva. Spune cu amărăciune în glas: vezi, acum oamenii nu mai cresc animale, ca altădată. Acum e mai uşor să culegi ciuperci din pădure, decît să ai grijă de o vacă. Au schimbat animalele pe ciuperci. Acum e bine, cu ciuperci poţi asigura o masă sau cîteva zeci de lei cîştig pe zi. Ai văzut cîţi vin din Sighet să culeagă ciuperci? Dar asta nu ţine mai mult de cîteva săptămîni într-o vară. După ce se termină ciupercile, ce mai culegi?

Grigore Vîrsta este producător la TVR.