Locuiesc de mai bine de cinci ani într-un apartament de 38 mp. Eu l-am ales, deși mama mi-a spus atunci cînd m-am mutat: „Vezi, Adina, că e foarte mic!“. Și da, cu timpul mi-am dat seama că într-adevăr e foarte mic pentru doi oameni tineri sau, mă rog, aflați la vîrsta de mijloc. Dar parcă nici pentru un singur om nu e suficient de spațios, nu prea ai unde să te învîrți prin casa aia. Pe scurt, e un apartament tip vagon, adică două camăruțe, una dintr-alta, despărțite de un glasvand, uneori chiar mă simt acolo ca într-un vagon de tren. De circ, pentru că toate lucrurile noastre sînt împrăștiate în cele ciudate moduri posibile, din lipsa spațiului de depozitare – haine, oglinzi de care atîrnă badge-uri de pe la diverse festivaluri, afișe de film, aparate Smena și camere de filmat pe 8 mm, pentru decor, cabluri (multe), computere, rafturi cu cărți și teancuri de cărți pe jos, o canapea de dormit care, întinsă, ocupă trei sferturi dintr-o cameră. Mai avem și o boxă la subsol pe care am vrut să să o transformăm într-un spațiu de locuit, însă din cauza umezelii acum găzduiește doar discuri de vinil și gîndaci. Apartamentul se afla la primul etaj al unei case din 1936, avem și o curte proprie de care n-am reușit să ne bucurăm deloc din diferite motive legate de vecinătate – niște cîini în curtea de alături care lătrau non-stop, după cîini a urmat o invazie de șobolani, în aceeași curte abandonată, acum e liniște și bine, dar parcă nu-mi mai vine să-mi petrec timpul în curte după atîta stres. De fapt, curtea a fost principalul motiv inițial pentru care am ales apartamentul, să ai o curte proprie în mijlocul Bucureștiul e ceva – mi am zis. Mi-am imaginat-o plină de ghivece cu flori, cu o măsuță și o umbrelă unde să-mi beau cafeaua dimineața sau cîte o bere, în serile de vară. Însă toate planurile mele legate de curte s-au dus de rîpă, a devenit o extensie inutilă a apartamentului celui mic. „Ar fi potrivit doar pentru o babă și o pisică!“, i-am spus mamei ultima oară cînd am discutat împreună dacă să vindem casa sau nu.

Nu mă sperie deloc să locuiesc în 38 mp, de altfel am văzut la Paris, de exemplu, oameni care o duc foarte bine și în mai puțin de atît. Cu tot cu copii. Pînă la urmă îți găsești un rost al tău și într un spațiu mic, chiar dacă n-ai cămăruța pentru scris pe care eu mi-o doresc dintotdeauna, chiar dacă nu ai o ușă ca să o închizi în urma ta atunci cînd te cerți cu celălalt sau vrei să-ți aduni gîndurile. Am crezut că spațiul mic te constrînge, dar nu te duce în fond la o depersonalizare. Oare așa e? Cu timpul mi-am dat seama că m-am schimbat de cînd locuiesc aici. Spațiul mic îți creează obiceiuri de melc – te miști puțin în interior, totul trebuie să îți fie la îndemînă. Am devenit mai puțin activă, gătesc mai puțin pentru că bucătăria e, inevitabil, mică și nu te îndeamnă la gătit, sînt categoric mai leneșă în privința multor lucruri, de pildă uneori mă mut cu „biroul“ în pat.

Dar nu mă plîng – am ales locul ăsta pentru că la un moment dat mă sufoca apartamentul comunist în care am crescut, voiam cu totul altceva. Mă săturasem de spațiile absolut identice, dacă mergeai la vecinul găseai exact aceeași sufragerie doar că smart TV-ul era pus pe dreapta, nu pe stînga, toți locatarii încercau să aducă îmbunătățiri ca să fie diferiți, o altă gresie, alt parchet, alți pereți sparți și „atentate“ la structura de rezistență a blocului, balcoane închise care prelungesc sufrageria, băi în care auzi cînd face pipi și trage apa cel de deasupra. Mă săturasem și de ideea de „întreținere“ a blocului, de comitetul de bloc, o „instituție“ profund comunistă ca mod de organizare, cu ședințe de bloc à la Kafka, cu un președinte care mereu era un potențial „hoț“ ce trebuia înlăturat, mereu erau probleme cu femeia de serviciu indolentă sau bețivă sau cu ghena care se înfunda. Mă săturasem și de veșnica perspectivă a blocului de vizavi în care mereu un vecin se holba la tine pe geam, se scobea în dinți și fuma. Gata cu toate astea, mi am zis, eu mă mut în casa din 1936. Fără să mă gîndesc că instalația electrică e praf, că țevile sînt ruginite, de pe vremea lui Pazvante, și că n-ai presiune la apă, fără să mă gîndesc că „la curte“ ai mereu cîte ceva de făcut, lucruri mici, absurde, care mănîncă bani, că fără o ghenă colectivă trebuie să-ți depozitezi tot gunoiul în curte pînă cînd începe să se împută, pentru că băieții de la gunoi vin doar o dată pe săptămînă, dacă vin, și nu la ore fixe. După cinci ani, am devenit o persoană obsedată de a duce gunoiul, de fiecare dată cînd reușesc să adun o pungă mică încerc să găsesc soluții ca să scap de ea. Am plecat în lungi vilegiaturi cu saci de gunoi pe bancheta din spate a mașinii, căutînd pe șosele containere, doar ca să nu rămînă în curte cu zilele.

Casa cu curte a fost o schimbare majoră pentru mine, însă nu am regretat-o în principiu. Lăsasem socialismul și blocurile de pe Calea Moșilor în urmă, le puteam privi din curte cum se înalță semeț, la nici 200 de metri, și rămăsesem în cartierul în care m-am născut. Puteam încă să ajung la Romană sau la Universitate pe jos, deși prietenii mi-au zis că puteam investi banii mai cu cap, puteam să mi iau o casă în „suburbii“ care se numesc Popești (Leordeni), Chitila, Voluntari, chiar și mai departe, dar eu le-am răspuns: În cazul ăsta de ce nu m-aș muta la Ploiești sau la Pitești? Ar fi, de fapt, același lucru… orașul e unde te simți tu de acolo, cu buticurile și Mega Image-urile tale, cu tramvaiul tău. Eu, una, nu m aș putea muta mai departe de Obor, că mă dezrădăcinez. M-am obișnuit și cu zona Lizeanu în care primează „diversitatea“, îmi place cînd răsare luna plină deasupra cartierului meu pentru că o simt foarte aproape; la bloc, pe Calea Moșilor, abia dacă o zăream, trebuia să ne sucim capetele pe geam atît eu, cît și vecinul meu care fuma la bustul gol în blocul de vizavi. Florile de liliac și de mîna-Maicii Domnului miros extraordinar la începutul verii, pe străduțe, totuși apartamentul mi se pare în continuare foarte mic, iarna am început să hibernez acolo, mă simt ca într-o scorbură și pentru că izolația nu e bună, mucegaiul împînzește totul.

Mă tot gîndesc de cîțiva ani să vînd casa cu curte, dar unde să mă duc? Am prieteni care își construiesc mega-case pe la periferia Bucureștiului, își fac credite pe care le plătesc în 20-30 de ani, de unde au atîta curaj și energie? Și de ce și-ar dori să locuiască, de fapt, într-un cîmp? Și am alți prieteni la fel de îndrăzneți care își cumpără apartamente centrale în blocuri zguduite deja de cutremure, fără reconsolidare, pentru că poate nu au în ADN această marotă a Marelui Cutremur pe care eu am moștenit-o de la tatăl și bunicii mei. Așadar, tot gîndindu-mă să vînd apartamentul meu minuscul cu curte, la un moment dat mi-am dat seama că nu apartamentul e problema, ci faptul că nu mă mai simt bine în București. Orașul meu natal. Pe care m-am străduit să-l accept și să-l iubesc vreme de 40 de ani și n-am reușit. Am încercat să-i văd părțile bune, să găsesc locuri care să-mi placă și care să-mi aminteaacă, de fapt, de alte minunate orașe europene – uite aici, parcă ar avea ceva din Viena, dincolo parcă ar semăna un pic cu un colț din Paris!

Am plecat pentru trei luni din București și am locuit într-un alt oraș, într-un apartament de 100 mp. În primele zile, pur și simplu mă rătăceam prin el, două băi mi s-au părut inițial de nemaginat, apoi pur și simplu igienice. Am aflat ce înseamnă să te poți „plimba“ printr-o casă. Și i-am înțeles pe prietenii mei care și-au construit case mari în apropierea orașului. Avem nevoie de spații în care să nu ne sufocăm unii pe alții, în care să ne auzim gîndurile și să putem închide uși în urma noastră. Dar avem nevoie și de spații care să ne reprezinte, ca să nu mai construim aiurea și să sculptăm pereții pentru a le da un touch personal.

Foto: Jack Wallsten, flickr