Era o cîrciumă la mine în cartier care semăna cu un cuibușor de Vama Veche din vremurile de odinioară. Atmosferă lejeră, mese încropite care stăteau să se dărîme, muzică bună, WC-uri care puțeau, beție, vomă pe pereți (ei, aici poate exagerez un pic!), boemie cît cuprinde, oameni pe măsură. Ajunsesem să o ocolesc pentru că de fiecare dată cînd intram acolo, întîmplător sau nu, simțeam că mă întorc în timp, într-o altă viață. Încă de la poartă mi se părea că văd numai fețe cunoscute, foști „tovarăși“, prietenari, hippioți, oameni cu care, cu siguranță, am avut ceva de împărțit, la un moment dat, măcar o sticlă de poșircă dubioasă, măcar o jumătate de cort sau o călătorie cu „nașul“. Toți erau acolo, la aceleași mese, încremeniți cu mîna pe sticlă, exact așa cum îi lăsasem în urmă cu douăzeci de ani. Desigur, era doar o iluzie, or fi fost ei, or fi fost alții, mai tineri, dar care le semănau leit, însă de fiecare dată cînd mă împingea ăl necurat să închid poarta în urma mea și să rămîn, mă pomeneam într-un carusel, într-o buclă și mă prindea acolo dimineața, exact ca pe timpuri. Odată, cu aproape opt ani în urmă, tocmai se întorsese Natașa, parcă, din Anglia sau din Canada. Care Natașa? O legendă, o tipă care cînta demențial la chitară. Nu făcusem parte din aceeași gașcă, probabil că ne intersectaserăm o dată sau de două pe munte sau prin Vamă, pe la optșpe ani, dar bucuria tuturor celor din crîșmă era molipsitoare, așa că, vrînd-nevrînd, m-am lipit. M-am pomenit la o masă lungă dintr-un cort militar, alături de alți douăzeci, lălăind la nesfîrșit aceleași cîntece stupide care mi-au rămas întipărite în memorie – „La marginea pantei abrupte, la un han s-a oprit un străin“ etc. –, pricepînd același argou, aceleași glumițe (dumițe) pe care le crezusem uitate. Un singur lucru se schimbase – toți cei din jur beau bere ieftină, eventual asezonată cu cîte un shot de control, ca odinioară, numai eu mi-am luat o sticlă de vin pe care nu am împărțit-o cu nimeni, am tras de ea pînă în zori, gîndindu-mă că totuși am „evoluat“, pe vremuri nu-mi permiteam o asemenea burghezie. Cînd am ieșit din cortul militar, mi-am dat seama că nu eram nici pe departe la mare, nu se auzeau valurile, deși pescăruși veniți de niciunde țipau deasupra cartierului meu, cerul avea acea culoare nedefinită de crepuscul, de ora 5, cînd tramvaiele încep să plece pe traseu, anticipam deja mahmureala care mă aștepta. A doua zi mi am zis că cîrciuma aia e un loc de pierzanie și că nu mai calc pe acolo niciodată. Totuși, am mai repetat de vreo două-trei ori figura, parcă o ață nevăzută mă trăgea într acolo. Altă dată, mă apucaseră nu știu ce nostalgii și iar m-a prins ora 5. Apoi, mă certasem cu prietenul meu, cîrciuma era aproape de casă, mi-am luat și laptop-ul la mine, pretextînd că scriu eu la un mare roman și că trebuie să „observ“ specia umană, am sfîrșit cu filozofii idioate cu doi foști colegi de Generală pe care nu mi-i aminteam deloc. Ambii divortați, ambii marcați de relații ratate în care avuseseră de suferit doar copiii pe care îi lăsaseră în urmă și pe care nu-i vedeau decît o dată pe săptămînă, însă erau optimiști și, pe la ora patru și la a nu știu cîta bere, mă băteau la cap că nu există ceva mai minunat pe lume decît să faci copii. După această ultimă experiență n am mai recidivat și mi-am lăsat trecutul în pace, n-am mai îndrăznit să-l zgîndăr cu unghia căci de acolo nu putea să iasă nimic bun. Doar marasm și lamentații, o viață deja trăită pe care ai vrea să o trăiești din nou, la nesfîrșit, doar că nu mai poți, nu te mai țin curelele. Adina, ești ipocrită! – mi-a zis, la un moment dat, prietenul meu. De ce fugi de ce ai trăit, de ce nu-ți asumi, de ce te crezi alta? Pentru că sînt alta – i-am răspuns. Mi-am schimbat de zeci de ori prioritățile de la 20 de ani pînă acum. Fără să-mi propun neapărat, oraganismul în sine își schimbă prioritățile, are nevoie de mai multă disciplină, de mai mult somn, de o hrană mai „curată“, de mai puțină otravă. Dar și psihicul se schimbă, vrei altceva – vrei să fii „burghez“ și să bei liniștit o sticlă de vin la tine acasă, vrei o vacanță la Roma, vrei ordine în viața ta și oameni previzibili, vrei un pic de rutină, nu mai poți să ieși din crîșmă la ore mici și, în lumina fantastică de crepuscul, să iei mahmur primul tren spre mare. Nu mai poți trăi în buclă, nu mai ține. M-am schimbat și poate că m am schimbat în rău, „te ai rapandulit“, mi-a zis odată o fostă amică. Mi-am dat seama că banii contează poate mai mult decît prieteniile dulci, înjghebate ad-hoc, decît împărtășirea unor gînduri altora sau chiar decît empatia. Mi am dat seama că nu mai e cazul să ies din zona de confort și că tocmai trebuie să lucrez cu zona asta de confort ca să mă simt în ea cît mai acasă. Mi-am dat seama că nici nu mai trebuie să comunic prea mult, că mai bine tac.

Dar există oameni care nu se schimbă niciodată. Prietenul meu are un amic pe care pe undeva îl admiră, eu pe undeva îl detest, tocmai pentru încremenirea sa „în proiect“. Mi se pare un soi de statuie a tinereții noastre. Face exact ce făcea la 20 de ani, cu același entuziasm, cu aceeași iresponsabilitate. Bea pe unde apucă, se împrietenește cu oricine care îl ascultă, pleacă prin lume cu buzunarele goale, face proiecte care nu-i aduc nici un ban, doar satisfacția de a-și petrece cîteva nopți în locuri gen crîșma mea din cartier, cu „oameni faini“, împreună cu care să-l prindă dimineața, să se învăluie în lumina de crepuscul și să se creadă cumva nemuritor. Nu-i pasă pe unde îl apucă noaptea, cînd n-are unde dormi se aciuează pe la prieteni, n-are nevoie de mult spațiu, poate dormi pe jos și e fericit, de fapt, ăsta a fost pentru mine un final de „relație“ – cînd ne-am pomenit cu el la ușă, n-avea unde să stea în București, i-am încropit un pat într-o garsonieră de 16 mp, a doua zi a plecat să „viziteze“ niște cămine studențești, dar s a reîntors, cu o pîine și cîteva felii de parizer pe care le-a întins pe masa noastră, a vrut să le împartă cu noi, i s-a părut firesc să se întîmple așa. Iar peste o săptămînă e la Londra sau în Nepal, un etern călător prin viață, fără bagaje.

Întîlnești un prieten din tinerețe și-i zici „Nu te-ai schimbat deloc!“, deși el e mai bătrîn cu douăzeci de ani. E un compliment? O constatare? E bine să nu te schimbi? Evoluția ta de la inocența și generozitatea „de 20 de ani“, de la o deschidere fantastică spre viață și lume, la meschinăria și egocentrismul care apar mai tîrziu, spre 40, cînd aproape totul înseamnă posesie – familia mea, casa mea, liniștea mea, cariera mea –, este un semn că nu mai ai nimic de-a face cu umanitatea? Că te-ai „rapandulit“, te-ai „stricat“? E de fapt o evoluție sau o involuție? Nimeni nu îmbătrînește „frumos“, asta e o tîmpenie, „îmbătrînirea“ nu înseamnă decît renunțare. La cît mai multe dintre învelișurile tale care nu-ți mai convin sau care te strîng.

Cîrciuma despre care vă povesteam și-a schimbat proprietarii și găștile vechi s-au mai destrămat, nu mai am senzația că văd peste tot atît de multe stafii din trecutul meu. Așa că uneori îndrăznesc să intru ca să mai beau cîte o bere, maximum două. Ultima dată cînd am fost, niște băieți, simpatici de altfel, care erau rupți, ne-au tot poftit să stăm cu ei la masă. Erau din Vaslui și plecaseră de trei zile spre mare, dar pe drum sucombaseră aici. Rucsacurile îi așteptau burdușite la intrare, probabil că la un moment dat chiar vor ajunge la Vama Veche sau în altă parte. N-am putut să stau cu ei la masă, pur și simplu n-am putut. N-am înțeles nimic din starea și din bucuria lor, m-am simțit cumva superioară în noua mea viață cît mai strîmtă și mai plină de luciditate. I-am privit ca pe doi bețivani ratați.

Foto: flickr