Numele lui Cezar Mititelu reapare în mai toate instanțele în care se discută viața sau opera bizarului scriitor Alexandru Monciu-Sudinski, care a făcut greva foamei în semn de protest împotriva arestării prietenului său. Acest episod a fost relatat pentru întîia oară de Virgil Ierunca în Semnul mirării (1995), unde găsim și un scurt portret făcut de Monciu-Sudinski prietenului său, care a fost citit la postul de radio Europa Liberă în 1978. Își mai face apariția ca personaj episodic în memoriile pictorului Dorel Zaica, consemnate de Irina Nicolau, și în eseul memorialistic din 2012 al lui Nicolae Iuga, iar cel mai recent într-un articol din România literară, în care Bogdan Rusu caută să-l extragă din ficțiunea lui Monciu-Sudinski. Tentativa domnului Rusu este justificată, fiind­că Cezar Mititelu (1945-1999) a trăit cu adevărat și nu merită dat uitării, cu toate că, pînă acum, cel mai dedicat, deși nu foarte înzestrat cronicar al vieții și activității sale, rămîne defunctul Departament al Securității Statului, care i-a închinat un dosar de urmărire informativă (DUI) de 737 de pagini, cu ilustrații fotografice, sub numele conspirativ „Parazitul“.

 

Anul 1973 este un fel de „marți“ în istoria României socialiste – așa zi­sul dezgheț trecuse, penuria de performanță nu începuse încă. Timp de șapte ani, Cezar Mititelu avusese un statut inteligibil de student, fie el recalcitrant și chiulangiu. 50 de lei pe lună îi asiguraseră un acoperiș, un pat, acces la apă caldă; o ciorbă se putea obține de la cantină, iar restul putea să pară ochiului neatent boemie studențească. Îmi imaginez cu cîtă circumspecție a profitat de ultimele săptămîni cu statut legal. Împlinise 28 de ani, era deja cărunt, avea dinții stricați și decolorați de la tutun, cîntărea sub 60 de kilograme. Și-a dat toate examenele, dar nu și lucrarea de diplomă. După regula vremilor, a fost repartizat ca profesor la Podu Turcului, județul Bacău, comună pesemne prevăzută cu liceu, minus un profesor de filozofie. Nu și-a luat în primire postul. După o conștiincioasă pregătire de şapte ani, Cezar Mititelu a desfăcut centura de siguranță și și-a dat drumul pe toboganul pe care va călători în următorii 26 de ani – a doua jumătate a vieții. A devenit, după cum plănuise, vagabond și cerșetor profesionist.

Transcriu mai jos un fragment din DUI Parazitul, anexa unei adrese a Securității orașului Dorohoi către Securitatea municipiului București, datată 13.09.1979, consemnînd scrisoarea unui tînăr profesor către colegul său rămas în București. Motivul din care scrisoarea s-a rătăcit în dosarul Securității este neimportant. O folosesc aici să ilustrez ce fel de viață refuzase Cezar să trăiască:

„Cum însă și neîntîmplarea poate fi o întîmplare semnificativă, să-ți spun și eu ce se întîmplă pe aici. Dar să-ți descriu mai întîi cadrul acțiunii. Orașul nu ți-l mai descriu, ar putea să semene cu împrejurimile locuinței tale, avînd, deci, case, blocuri, parcuri și chiar un teatru, fără actori, din motive de economii bugetare. Școala arată, și ea, precum orice așezămînt asemănător construit în ultimii 15 ani, să zicem precum «Liceul 32». Ceva mai interesante sînt cadrele didactice. Este vorba, în general, de niște oameni nefericiți, care se vede că nu au avut condiții să învețe suficient în tinerețea lor, încercînd, totuși, să evite, pe cît posibil, o muncă fizică sau de birou. De aici și veșnica lor alergătură după «supliniri» care, ca urmare a politicii științifice și materialiste a partidului nostru și a Secretarului nostru general, devin din ce în ce mai dificil de găsit, mai ales într-un oraș așa de important precum Dorohoiul. De unde și sincera lor simpatie pentru absolvenții ce aleargă după negații (cazul unui coleg de al meu) și ura lor neîmpăcată față de cei ce nu intenționează să facă chestia asta (cazul meu).

Atmosfera în care se desfășoară inac­țiunea este tipic moldovenească. Ex.: directorul: «Crușea mamei lor, iar ou pus ăștia consfătuire, nu vă dușeți, măi, băieți, că nu-i de voi, distrați-vă cît sînteți tineri.»

Inacțiunea propriu-zisă are loc între orele 8 și 12 și se concretizează prin ocuparea unui scaun în cancelarie.“

Vom recapitula pe dată unele din aspectele serviciului socialist românesc cînd vom face cunoștință cu Constantin Nanu, primul din șirul celor care, pentru un timp, „s-au luat după Cezar“, dacă mi-e permisă această abreviere brutală. Aici mai trebuie să apăs pe aspectul mai insidios, dar general al instituției serviciului, acela de a asigura o ocupație în momente de dezorientare profundă. Din fericire, mulțumită necesității de fier a mersului la serviciu, acestea sînt de durată scurtă, dar cu atît mai înfricoșătoare; și, în afara acestor momente, mai toată lumea știe mai totdeauna și ne spune cu seninătate: nu poți trăi fără o ocupație — motiv pentru care unii îmbrățișează și filatelia sau traforajul. Serviciul, bun, rău, deseori îndeplinește și funcția unui hobby cu care „îți ocupi gîndul“ și te ferești de problemele cu adevărat înspăimîntătoare.

Hotărînd să nu-și ia un serviciu, Cezar nu doar încălca legile României so­cialiste (Decretul 153/1970 și, mai tîrziu, și Legea 25/1976), ci îi sfida pe concetățenii angajați în cîmpul muncii, nu mai puțin pe cei care se arătau înclinați să-l ajute cu cîte un leu, cu cîte o noapte de găzduire.

După cum la 19 ani părăsise UTM ul deoarece conștiința nu-l răbdase să rămînă, tot astfel, hotărîrea de a nu presta muncă salariată o luase, cu mult înainte de a absolvi facultatea, fiindcă nu vedea cum ar putea trăi cu conștiința curată și cu un serviciu necurat. A nu intra în cîmpul muncii era un act susținut de eroism circumspect, nu un gest spectaculos, precum greva foamei sau declarații date în localuri cu ecou, precum stația de radio Europa Liberă.

Din memoriile lui Nicolae Iuga și din DUI Parazitul, am tabulat numele a circa douăzeci de studenți care ascultaseră fascinați, la căminul „6 Martie“, între anii 1975 și 1977, seminarele gratuite ale lui Cezar, despre care am vorbit în episodul întîi. După ce au ascultat îndeajuns, și-au luat în primire repartițiile.

Nu știm cît ar fi trăit astfel, ca vagabond solitar, ținînd seminare private la căminul studențesc, știm însă că viața i s-a schimbat cînd, în 1977, l-a cunoscut pe Constantin Nanu, absolvent al secției de Sociologie de la Facultatea de Filozofie a Universității București.

Șeful de promoție Nanu a fost repartizat la Întreprinderea de Mașini Electrice București (IMEB) ca sociolog cu normă întreagă; i s-a alocat și un adăpost la care lumea se referea pe atunci ca „apartament“ sau chiar „casă“. În realitate, erau două încăperi anexe, într-un conac naționalizat, la capătul unui coridor întortocheat și fără ferestre. Camera de locuit, de circa 16 metri pătrați, dădea într-o a doua încăpere, de 1,5 x 3 metri, cu apă, canalizare și gaze, conținînd chiuvetă, veceu și o plită cu cuptor. Născut la Tălmaciu, judeţul Sibiu, absolventul împușcase trei iepuri dintr-odată: serviciu în Capitală, buletin de București și un acoperiș deasupra capului. Buletinul și serviciul de București erau legate cu o sforicică diabolică, iar provincialii ambițioși le obțineau prin varii tertipuri complicate și costisitoare. Lumea contracta căsătorii, plătea mite spre a cîștiga acces în fabuloasa Capitală. După standardele vremii, Nanu se afla la începutul unei cariere strălucite, succes veritabil, obținut prin efort propriu.

Să contemplăm postul la care a fost repartizat tînărul sociolog. În 1999, doctorandei unuia din cei mai eminenți sociologi americani, profesorul Peter L. Berger de la Universitatea Boston, i s-a oferit un post temporar la o agenție guvernamentală la Washington, DC. Respectatul profesor s-a simțit pe bună dreptate măgulit la aflarea știrii că, în sfîrșit, guvernul american socotește că sociologia s-ar putea dovedi bună la ceva. Pînă atunci fusese o disciplină strict academică, sociologii fiind întrebuințați ocazional în cîte un proiect local de ameliorare a criminalității, cu rezultate incerte. Nici din acel proiect federal nu s-a ales nimic, situația sociologiei în SUA rămînînd neschimbată. În România anului 1977, situația tînărului absolvent Nanu fusese diferită. Patru ani de studii sub îndrumarea unor savanți precum Traian Herseni și Mircea Flonta l-au calificat pentru un post la o întreprindere industrială din București, cu garanția statului de a continua cercetările și măsurătorile socio­logice și de a întocmi rapoarte periodice asupra rezultatelor acestora pentru următorii 33 de ani, cînd, la vîrsta de 62 de ani, în anul 2010, ar fi urmat să se pensioneze. Nu pot estima cu ce au fost deprivate industria și cultura românească prin deturnarea traiectoriei lui Constantin Nanu. M-aș mulțumi să-i cunosc fișa postului și ce a înfăptuit în scurta i carieră de sociolog care a luat sfîrșit la 1 iulie 1978. Nanu și-a dat demisia și, pentru următoarele 20 de luni, a muncit ca zilier la Depozitul de combustibil nr. 78 din Grozăvești. Și această etapă a carierei a fost scurtă. De astă dată, organele de Miliție fură de părere că încărcarea de cărbuni pe camioane nu este muncă, Nanu este un parazit social, ca urmare l-au arestat în ziua de 6 martie 1980, fiind apoi condamnat conform Decretului 153 din 24 martie 1970 ,,pentru stabilirea și sancționarea unor contravenții privind regulile de conviețuire socială, ordinea și liniștea publică“. 

Dar să nu anticipăm. În anul 1977, Nanu avea, așadar, contract de muncă pe perioadă nedeterminată (cu alte cuvinte, pe veci) la IMEB, buletin de București și apartament cu chirie nominală de la ICRAL, la mai puțin de cinci minute de mers pe jos de Piața Mihail Kogălniceanu. Îi lipsea, însă, un orificiu în mijlocul dușumelei celei de-a doua încăperi care i servea pe post de veceu și bucătărie, ca să se spele la furtun în zilele fierbinți de vară. Spre norocul lui, la alte cinci minute în direcție opusă Pieței Kogălniceanu se afla căminul „6 Martie“, unde locuise în studenție, unde mai cunoștea lume, pe conforturile căruia putea conta. Trecea pe acolo deseori să facă duș. Cezar trecea și el deseori, să stea de vorbă cu studenții. Nanu nu păruse, la început, captivat de vorbăria lui Cezar și nu zăbovea în auditoriu. Scund, suplu, ursuz, își făcea abluțiunile și pleca. Cu timpul, se obișnui cu întîlnirile și se deschise la suflet. Într-o zi, îi spuse: ,,Mă gîndesc, Cezare, că, și de-ar fi să ajung ministru, tot n-ar fi nici o scofală.“ Cezar fu impresionat, iar Nanu începu să petreacă ceasuri mai lungi la umbra dușurilor de la cămin (atît informatorul „Lucian“, cît și memorialistul Iuga raportează că ședințele aveau loc și la baie). Curînd se văzu că spusese adevărul declarînd că nu prețuiește strălucitul său debut în cariera de sociolog român socialist. În toamna aceluiași an (septembrie 1977, ne spune DUI Parazitul), Consantin Nanu a încetat să mai fie membru al Partidului Comunist Român.

Excurs terminologic. Probez în fața oglinzii formule care ar putea să comunice fapta părăsirii unei organizații politice, dar nu găsesc una care să mă prindă bine. Îmi dau demisia de la un serviciu; fotbalist fiind, pot zice că „am plecat“ de la Steaua, dar este oare mulțumitor să spun că „am părăsit partidul creștin-democrat“? Exprimarea lui Iuga, cum că studenții „s-au autoexclus“ din UTC, pe lîngă că trimite (pe mine, cel puțin) la stîngăcia unui vorbitor de sorginte ungurească, dă de gol reminiscența inconștientă a credinței strămoșești după care din partidul forței conducătoare a societății nu se poate ieși. Poți să fii doar exclus, iar dacă o faci, totuși, voluntar, absurd au ba, te autoexcluzi.

Nu știm ca demisia solitară a lui Nanu din PCR să fi făcut furori la IMEB, unde acesta continuă să-și exercite misterioasa ocupație de sociolog pentru încă nouă luni. Știm, însă, că aceasta a constituit modelul pentru întreprinderile ulterioare a patru studenți (Dorin Necșuliu, Meluș Negrescu, Vladimir Teișanu, apoi și Viorel Horj), iar tuscinci schimbară radical viața lui Cezar. Să vedem cum s-au petrecut lucrurile. 

(Primul articol despre Cezar Mititelu a apărut în Dilema veche, nr. 666. Textele fac parte dintr-o carte în curs de apariție, semnată de Peter Rațiu.) 

Peter Rațiu este medic, specialist în a­na­tomie computerizată, fost profesor al Uni­ver­sității de Medicină de la Harvard. A publicat numeroase lucrări în periodice academice de specialitate, un atlas de neuroanatomie la Harvard University Press în 2006 și, ca traducător, culegerea de eseuri filozofice Despre gîndire la editura Paideia, în 2013.