Cum treci Siretul, apa-i rea și lemnele pe sponci“* – iată o frontieră între „noi“ și „ei“: noi sîntem mai sănătoși, mai puternici, mai voinici și mai voioși, iar ei sînt urîți, murdari, leneși, săraci și bețivi („sarbezi la față și zbîrciți, de parcă…“ etc.). Desigur că Siretul nu este singura frontieră de acest fel: cei din nord-vest au la îndemînă linia Carpaților („dincoace“, noi; „dincolo“, ei), iar dobrogenii se împart singuri, aidoma chinezilor, în dobrogeni maritimi („noi“) și dobrogeni continentali („ei“). Foarte curioasă este frontiera celor din sud, care se numește „Brazda lui Novac“ și este o fortificație antică (bizantină?) care merge de undeva din Mehedinți pînă departe, spre Buzău; evident, la nord de brazda asta sîntem noi, românii de munte, care așa și pe dincolo, iar la sud de ea sînt precarii de cîmpie, adunătură urîtă, murdară, leneșă, bețivă și săracă. Fiind bucureștean de adopțiune, fac parte din această adunătură, așa că-mi permit să relatez ce-am găsit dincolo de două dintre frontiere: Brazda lui Novac și Siretul.

Un coleg al meu de muncă își are rădăcinile în satul Dealu Frumos, de pe valea Ialomiței, iar altul în satul Drăgugești, de pe valea superioară a Trotușului (mai exact, prin Drăgugești curge apa Helegiului, care se varsă în Tazlău, care se varsă în Trotuș, care se varsă în Siret). Am fost invitat la cîte un eveniment familial în fiecare sat (nuntă, respectiv botez) și-am aflat lucruri de mirare, cel puțin pentru mine.

Întîi, poveștile de întemeiere. Zice se că Vodă Brâncoveanu ar fi clădit cîte un palat pentru fiecare dintre fiii săi: Mogoșoaia pentru Ștefan, Potlogi pentru Constantin, Obilești pentru Radu, iar mezinului Matei îi era sortit palatul de la Doicești (care ar veni de la „doică“), în care s-ar fi refugiat o parte dintre femeile casei Brâncoveanu, după mazilire; nu se știe ce-au făcut celelalte, dar doicile ar fi fugit în sus, pe firul apei, în păduri și-n codri, pîn-au fost ajunse de urmăritori (turci? localnici?) care s-ar fi dedat la o teribilă orgie, urmată de mutilări colective. Cele două locuri în care doicile și-ar fi găsit legendarul sfîrșit s-au numit de atunci Valea Țîții (în aval) și Țîța (în amonte). În pudibonderia lor toponimică, autoritățile comuniste au schimbat numele satelor, în „Dealu Mare“ pentru Valea Țîții și „Dealu Frumos“ pentru Țîța. Mi-a rămas neclar de ce dealfrumușenii (adunați la bar, după nuntă) erau mîndri de sinistra descălecare, dar nelămuririle mele nu s-au terminat cu asta.

Drăgugeștiul se împăunează cu o poveste mult mai veche și mai cu happy-end: Drăguca ar fi fost una dintre iubitele lui Ștefan cel Mare, și avînd ea înțelepciunea să nu zămislească pretendenți la tron, ca Răreșoaia și ca altele, și-ar fi dus zilele în bună pace și-ar fi umplut valea Hevlegiului cu copii, ai căror descendenți ar fi actualii drăgugeșteni. Mie, personal, „helegiu“ îmi pare o formă arhaică de la „herghelegiu“ și-am presupus că Drăguca o fi fost nevasta vreunui herghelegiu oarecare, dar localnicii adunați la barul local, după botez, au respins cu indignare această ipoteză. Barul din Drăgugești se cheamă La Căpăcel, iar cel din Dealu Frumos La Stanciu și arată exact așa cum vă imaginați că arată. Clienții lor matinali sînt și ei așa cum vi-i imaginați cu ușurință, iar ceea ce vă e mai greu să vă imaginați, adică ce căutam eu acolo dimineața, urmează acum.

Și prin mintea mea, ca prin a orișicui, trece o frontieră: dincoace sîntem noi, ecologiștii, sănătoși, puternici, voi­nici și voioși, iar dincolo sînt ei, poluatorii poluați și poluanți. Frontiera se numește „industrializare“ și-i împărtășită de milioane de oameni, care-și afirmă crezul pe toate drumurile: fabricile-s cîh, natura naturală este oau. În cazul României, lucrurile-s mai simple, că fabricile care au fost nu mai sînt, iar cele care mai sînt nu se prea văd, așa că meciul rămîne de jucat între „zonele dezindustrializate“ și „zonele neindustrializate“ – primele sînt rele, dar pot deveni bune prin reabilitare ecologică, iar celelalte sînt bune, nu care cumva să le stricăm printr-o nouă industrializare! Da, zonele ca zonele, dar oamenii, oamenii ce zic? În mod ciudat, oamenii din La Stanciu și cei din La Căpăcel au zis aproape același lucru, cu aproape aceleași cuvinte (doar accentul era diferit), și la final au ajuns, incredibil, la exact aceeași uimitoare concluzie… din păcate, în ceea ce mă privește atît personal, cît și simbolic.

Bref, pe Valea Ialomiței oamenii lucrau, înainte de ’89, la fabricile de ciment și de becuri din Fieni și la termocentrala din Doicești, iar cei de pe Valea Trotușului, la marile fabrici chimice și petrochimice de pe platforma industrială Onești; acum, desigur, cei mai mulți dintre ei lucrează prin alte părți și alte țări, iar informatorii mei „lucrează“ la Stanciu și la Căpăcel. I-am întrebat dacă au fost dați afară. Nu, n-au fost dați afară, au plecat ei, „că nu mai era viață“. Am insistat. Mi-au explicat că frumusețea muncii înainte de ’89 era să nu muncești și să faci „combinații“ cu ce furai din fabrică. În inocența mea, credeam că dintr-o fabrică de ciment se fura ciment, dintr-o fabrică de cauciuc sintetic se fura cauciuc sintetic, și tot așa; au rîs de s-au prăpădit. Mi-au explicat că din fabrică, din fiecare fabrică, se fura absolut orice putea fi furat, iar apoi urma efortul titanic de a schimba furăciunea (de care n-aveai nevoie) pe ceea ce aveai nevoie, într-un lanț nesfîrșit (și pasionant) de schimburi comerciale, udate cu mult alcool. Exemplu: dintr-o fabrică de becuri fur zece foi de tablă de zinc, pe care le dau pe sîrmă de cupru, pe care-o dau pe motorină, pe care-o dau pe un porc de Crăciun, pe care l mănînc (sau nu, depinde ce mi se oferă pe el); acest ansamblu de relații comerciale, care implica atît cunoscuți, cît și necunoscuți, se ramifica la nesfîrșit în timp și spațiu (putea fi transfrontalier) și se numea „viață“. Evident, viața avea loc în timpul programului de lucru, ceea ce implica o foarte subtilă doză de complicitate interesată a șefuleților de toate nivelurile, care ajungeau și în situații-limită („Plecam patru electricieni să-nlocuim lița la o siguranță și ne-ntorceam dup-o săptămînă, da’ lița n-o puneam, trebuia s-o pună tot șefu’!“). După privatizare, fabricile viabile au recurs la mari reduceri de personal și au ucis viața, prin împiedicarea circulației muncitorilor între secții („A pus neamțul camere de luat vederi și mă lua direct, dacă mă vedea pe cameră“), ceea ce i-a făcut să-și ia salariile compensatorii și să plece. Să plece unde? Să plece spre Stanciu și Căpăcel, spre asistența socială și spre precariat.

Dar ei au fost minoritatea. Spre deosebire de cei din zonele neindustrializate, a căror sărăcie abjectă e greu de exprimat în cuvinte printabile, cei din zonele dezindustrializate au refuzat, în imensa lor majoritate, asistența socială; au găsit altceva de făcut. Unii s-au dezțărat, alții au devenit antreprenori, alții au ­luat pămînt în arendă, cîte unul mai netot a devenit „închinat“ (om la toate) pe lîngă o gospodărie de vîrstnici cu pensii bune (foștii muncitori au cu totul alte pensii decît foștii „cooperatori“), o mică parte s-au făcut birtași, transportatori sau meșteri, iar o parte și mai mică a decăzut spre asistență socială, furat de lemne din pădure și, rareori, lucrat cu ziua pe la vecini: „Mai dă-o dracu’ de muncă, c-am muncit destul, acum vreau să mă odihnesc“.

Dar mai e și vorba din bătrîni, cum că „Wenn du lange in einen Abgrund blickst, blickt der Abgrund auch in dich hinein“**, adică am stat eu dimineața la băut cu odihnitorii, ca să-mi fac reportajul cu ei, dar și ei și-au făcut reportajul lor: au vrut să știe dacă prim-ministrul e ungur. Le-am zis că nici un ungur nu și-ar boteza copilul „Dacian“, să tragă singuri concluzia. Au tras concluzia că și cu mine e ceva dubios, că prea-l „apăr“ pe Cioloș; sînt, oare, ungur? Am zis că nu, că-s bucureștean din mamă ardeleancă și tată dobrogean, iar odihnitorii mei s-au lămurit: „Ăsta-i corci de tătar cu bozgoriță! Veniți, bă, să vedeți un corci!“ 

* „Așa-i viața cîmpenească, zise moș Luca, cioșmolindu-se și învîrtindu-se ca pe jăratic, de răul țînțărimii. Cum treci Siretul, apa-i rea și lemnele pe sponci; iar vara te înăduși de căldură, și țînțarii te chinuiesc amarnic. N-aș trăi la cîmp, Doamne ferește! Halal pe la noi! Apele-s dulci, limpezi ca cristalul și reci ca gheața; lemne, de-ajuns; vara, umbră și răcoare în toate părțile; oamenii, mai sănătoși, mai puternici, mai voinici și mai voioși, iar nu ca iști de pe cîmp: sarbezi la față și zbîrciți, de parcă se hrănesc numai cu ciuperci fripte, în toată viața lor.“ (Ion Creangă, Amintiri din copilărie)

** „Cînd tu te uiți într-un abis, și abisul se uită în tine.“ (Friedrich Nietzsche, Dincolo de bine și de rău) 

Mihai Buzea este jurnalist la Cața­vencii.

Foto: adevarul.ro