Americanii au o expresie curioasă: „to create memories“, care s ar traduce prin „a crea amintiri“. Pleacă în vacanță pentru a crea amintiri fericite, se mută într-o casă nouă pentru a crea amintiri împreună cu familia, se întîlnesc cu prietenii pentru a crea amintiri împreună. Cînd mă gîndesc la expresia lor, îmi imaginez un întreg eșafodaj sau un șantier în care toate aceste amintiri „se construiesc“ precum niște ziduri sau structuri, se mai pune cîte o cărămidă, se mai dă cu un strat de var, se mai bat niște cuie și amintirea e gata! Însă mai departe ce facem cu ea? La ce folosește? O punem pur și simplu la păstrare ca pe o fotografie din cele cîteva mii pe care le facem într-o vacanță, într-un folder din computer pe care nu-l vom mai deschide niciodată? Ne întoarcem dintr-o călătorie cu gînduri, stări, impresii care de obicei nu durează, se estompează în timp, devin relative, peste ele se suprapun alte gînduri, stări și impresii banale, repetitive, din viața de zi cu zi. Mie, uneia, mi se pare mai important ca, în loc să ne străduim destoinic „să creăm amintiri“, să încercăm să „creăm legături“. Iar legăturile nu se pot lega cu spațiile, cu camera de hotel sau cu obiectivele turistice, nici cu înghețata pe care ai mîncat-o la Roma sau cu paharul de vin pe care l-ai băut în Grecia, ci cu oamenii. De multe ori îmi place să călătoresc singură pentru că sînt mai atentă la oamenii din jur, am mai multe șanse să interacționez cu ei și, chiar dacă „nu creez legături“ directe, măcar îi observ. Cu acești oameni noi, străini, pe care îi întîlnești întîmplător, cu care schimbi cîteva vorbe, cu care împarți niște momente mici, dar irepetabile, te întorci, de fapt, acasă. Pe acești oameni îi „colecționezi“, ei vor popula șantierul plin de ziduri și de structuri în care se creează amintirile. Mai jos sînt cîteva schițe de portret ale unor oameni pe care i-am întîlnit în scurta mea vacanță din Bulgaria și care, împreună, pot da o imagine de ansamblu a țării „vecine și prietene“.

● Bulgăroaica de la Krapeț, de la cîrciuma din sat, cea cu mult lemn, cu ștergare „tradiționale“ pe mese, care seamănă cu alte noastre, cu o umbră plăcută și cu un mic iaz în mijloc, unde locuiește o singură broscuță. Trecem pe lîngă cîrciumă, ne spune „Poftiți!“, e toată numai zîmbet. Vorbește bine românește, o limbă dulce, cu accent slav. Ne aduce cafele și omlete cu brînză, lîngă ouă a pus și niște roșii și ardei din grădina ei, deși nu le-am cerut. Ne conversăm politicos despre vreme, despre mare, sezon sau turiști. Cînd ne urcăm în mașină ca să plecăm, iese în stradă și ne face cu mîna. Gestul m-a surprins în mod plăcut. O jumătate de oră am petrecut în cîrciuma ei, însă am părăsit satul cu senzația că tocmai ne-am despărțit de o mătușă din Bulgaria la care ne putem întoarce cu drag oricînd.

● „În sfîrșit, cineva care vorbește engleză!“ E o doamnă în jur de 70 de ani, însoțită de două nepoțele blonde, disciplinate, cu un look tipic englezesc. Ne am întîlnit la patiseria din centrul Cavarnei, cumpărăm amîndouă pateuri calde cu brînză, doamna profită de ocazie ca să-mi spună pe scurt, în engleză, povestea ei. Este din Cardiff și a descoperit de puțină vreme că are rădăcini românești, a găsit o poză a unui stră-străbunic din Dobrogea, pe un cal, în mijlocul unui cîmp pîrjolit de soare. Multe n-a aflat despre el, așa că a venit în Dobrogea nu ca să-și creeze amintiri, ci ca să-și caute rădăcinile. A vrut să-și cumpere o căsuță la malul mării în România, n-a reușit, agenții imobiliari nu s-au înghesuit să o ajute sau poate că doar n-a știut cum să se descurce cu „mafia“ locală, așa că s-a mulțumit cu o casă la Cavarna, în Bulgaria, gîndindu-se totuși că este același spațiu geografic. Așadar, vine în fiecare vară la Cavarna, cumpără roșii și ardei din piață, pateuri calde de la patiserie, însă limba i se pare imposibilă și îi pare rău că aproape nimeni nu vorbește engleză. Despre stră-străbunicul român, deși a făcut niște investigații, tot n-a aflat nimic. Scurta noastră convesație de tipul „Ce caută englezu-n Bulgaria?“ îmi dă o stare de bine legată de o apartenență comună, Europa nu este altceva decît un sat mai mare unde ne putem muta dintr-o parte în alta ca să ne reinventăm în permanență.

● Ospătarul de la un restaurant mai fancy, de pe malul mării, din Cavarna. Timid, cu ochelari, cu alură de intelectual. Job sezonier? Se vede că locul lui nu e acolo și că muncește de nevoie. Se descurcă destul de bine, deși se mai și împiedică, e serviabil și prompt. Legăm o conversație mai personală cînd vede cardul Revolut. E curios de ce aproape toți românii plătesc cu Revolut, ar vrea și el un astfel de card, dar nu știe cum să facă, la ce bancă să-l comande. Și-a propus să plece în UK ca să muncească acolo și și-ar dori un card fără comisioane și alte taxe. Îmi dau seama că prietenul nostru ospătar e la un început de drum, e clar că va părăsi Bulgaria, cu sau fără Revolut, se descurcă binișor și cu engleza, chiar dacă never va fi mereu nievăr. E foarte fericit cînd înțelege ce e cu cardul ăsta, își descarcă aplicația și se vede de la o poștă că ne e recunoscător, aproape că nici nu mai vrea să ia bacșișul pe care i-l lăsaserăm. Am făcut fericit un tînăr bulgar!

● Gazda noastră de la Șabla. O femeie în jur de 60 de ani, slăbuță și vioaie, îndatoritoare. Nu vorbește decît bulgărește, însă asta nu o împiedică să poarte -lungi conversații cu oaspeții cu ajutorul lui Google Translate. Îi dictează telefonului smart, telefonul transformă cuvintele ei bulgărești în unele românești, e foarte încîntată de rezultat și de faptul că poate să comunice cu niște străini chiar dacă nu le știe limba. Am petrecut o oră conversînd așa despre te miri ce. Pensiunea e o mică afacere de familie, de fapt e o casă de la țară în care a reușit să încropească niște cămăruțe pentru turiști. Micuțe, înghesuite, fără aer condiționat, însă extrem de curate. Este tot ce a putut ea să ofere și probabil că banii pe care îi cîștigă în sezon sînt esențiali pentru supraviețuire, în rest au doar cîte o pensie mică și grădina cu legume, toată ziua stă cu fundu-n sus și pigulește la ele. Vinde și legume la un preț de nimic, nu cred că există ceva mai bio de atît. Mă gîndesc ca în recenzia mea de pe booking să nu pomenesc minusurile, să nu mă plîng de spațiul mic, de patul tare sau de mirosul urît care vine de la canal, nu e vina gazdei. O să cotez locul drept „excepțional“. Chiar este, în felul său. În curte e o liniște de început de lume, începi să-ți auzi în sfîrșit gîndurile. Google Translate îmi spune că are doi nepoței la Dobrici pe care nu-i prea primește vara în casa lor de la mare, pentru că sînt copii, se joacă, fac gălăgie și deranjează oaspeții. M-a emoționat ce sacrificiu poate să facă această bunică pentru un strop de mai bine în viața lor.

● La aceeași pensiune e cazat și un cuplu de avocați bulgari, îi găsesc pe amîndoi dimineața, în bucătăria de vară, lucrînd fiecare la laptop-ul său. Ea nu prea știe engleză, în schimb, el vorbește impecabil, un caz destul de rar printre bulgarii pe care i-am întîlnit. Mai mult decît atît, știe tot despre Justiția și politica românească, o admiră pe Monica Macovei, o susține pe Laura Codruța Kövesi, ceea ce desigur mă flatează. Îmi spune că legile noastre sînt în principiu bune, ar vrea să le schimbe și pe ale lor, după model românesc. „Cel puțin aveți niște corupți cu funcții importante la pușcărie, ați avut un premier condamnat cu executare, noi în 30 de ani n-am reușit așa ceva…“ În mai puțin de oră mă pun la punct cu politica bulgărească. Tipul, în jur de 45 de ani, charismatic, serios și extrem de bine informat despre orice, a candidat la ultimele alegeri europarlamentare din partea unui partid destul de mic din Opoziție, un soi de USR al lor. N-a reușit, dar nu va renunța, va candida și la parlamentare. Îmi arată fotografii din campanie, îmi prezintă partidul, realizez că, absolut întîmplător, în curtea unei pensiuni unde cazarea costa un pic peste 20 de euro pe noapte, la Șabla, un capăt de țară, stau față în fața cu noua generație de politicieni bulgari. „M-ai convins, te voi vota! Dar, din păcate, trăiesc în România!“, zic eu și rîdem amîndoi. Și într-adevăr sînt convinsă că, în cel mult zece ani, Emil va ajunge la Bruxelles sau în Parlamentul bulgar. Pentru că e onest și pentru că merită.

Foto: wikimedia commons