Dacă există cu adevărat vreo aglomerare urbană unde „e loc pentru toţi sub soare“, aceasta sigur se numeşte Montréal. Aici te poţi simţi aşa cum vrei tu, fără a risca să fii judecat sau privit chiorîş. 
 
Metropola francofonă a Canadei strînge la un loc visele Europei vechi, ale Americii postcoloniale şi ale Africii negre. Peste toate, destinul istoric a presărat condimentele Extremului Orient. Aşa se face că dintre zgîrie-nori răsare o imensă poartă chinezească. Este intrarea în Quartier chinois de Montréal, un patrulater urban ticsit de prăvălii şi învăluit în mirosuri stranii pentru nasurile profanilor. 
 
Nu departe de „orhideea chinezească“ răsărită în mijlocul francofoniei dai peste bulevardul René-Lévesque, botezat după numele jurnalistului ajuns premier al Québec-ului. În luna iulie a acestui an, pe 500 René-Lévesque Ouest, adică în faţa Casei Olimpice canadiene, am văzut ceea ce nu-mi imaginam: mii de oameni veniţi să o aclame pe Nadia Comăneci.
 
România şi-a lăsat amprenta pentru totdeauna la Montréal cu prilejul Olimpiadei din 1976, atunci cînd o fetiţă de nici 14 ani, din blocul socialist al Europei, schimba istoria sportului. Urmarea? Numeroase familii de canadieni le-au pus copilelor abia născute prenumele Nadia. La 39 de ani de la marea performanţă a gimnastei românce, o femeie m-a oprit pe stradă (văzîndu-mi acreditarea de presă) şi mi-a spus că, atunci cînd i-a fost greu în viaţă, s-a gîndit la Nadia şi a răzbit. Era sinceră şi zîmbitoare, aşa cum sînt, în rarele momente de efuziune pe care şi le îngăduie, oamenii crescuţi aici. 
 
O vorbă doar şi despre luna iulie, practic singura de vară „aproape adevărată“ în acest colţ de lume. Nici o legătură însă cu „luna lui Cuptor“ după tipic românesc. Cu o haină-n plus pe tine, serile montréaleze se transformă în şezători uriaşe, cu muzică de jazz, piese de teatru şi focuri de artificii. Parcul Jean-Drapeau (numele e al celui mai destoinic primar al oraşului) este invadat de toate naţiile pămîntului, care-şi prezintă tradiţiile şi mîncărurile sau care, pur şi simplu, profită de plaja artificială şi de jocurile de apă. Cifrele spun povestea acestui loc care, zice gura lumii, a fost salvat din ghearele mafiei imobiliare: un lac de 122.000 de metri pătraţi, 30.000 de tone de nisip, 500 de arbori şi 250 de arbuşti. 
 
Am uitat să vă vorbesc despre Les FrancoFolies de Montréal, festivalul-maraton de muzici francofone care deschide, la jumătatea lui iunie, nebunia din miezul verii. Quartier des spectacles din centrul oraşului se umple de tineri şi vîrstnici care respiră relaxare şi bună dispoziţie. Nu vezi pe nimeni încruntat sau privindu-te fix, ca-ntr-un acces de nevroză obsesivă, aşa cum se mai întîmplă pe străzile Bucureştilor. Mulţimile par „mai normale la cap“ peste Atlantic, chiar dacă, într-un lanţ de déjà-vu-uri, întîlneşti cerşetori insistenţi şi tineri care aduc cu „aurolacii“ noştri, numai că-s ceva mai vînjoşi. 
 
Aşa ne îndreptăm, langsam, langsam (încet-încet, vorba neamţului), către cel mai mare festival de umor din lume – Juste pour rire sau, pe englezeşte, Just for laughs – unde se produc, în faţa unui public pestriţ, „the biggest names in comedy“. Designerul festivalului este un român de-al nostru, Marc-Marinescu Constantin, stabilit la Montréal din 1989 şi decorat de canadieni pentru contribuţia sa în domeniul socio-cultural. Am vorbit cu Marc-Marinescu despre arte vizuale, despre umor versus băşcălie, despre România şi despre multe altele. Am reţinut nemulţumirea sa legată de faptul că occidentalilor „li se explică glumele“, fără a-i lăsa „să-şi pună niţel mintea la contribuţie“.
 
Pentru că tot am amintit de Juste pour rire, trebuie să ştiţi că, anul acesta, tema festivalului a fost umorul negru, „un plaisir d’enfer!“, potrivit sloganului oficial. Pe mine, unul, m-a interesat expoziţia-concurs de arte vizuale, acolo unde doi români au prins podiumul. Marele cîştigător a fost însă un indonezian, Armen Hamonangan (ARMEN, după semnătura de artist), care a avut ideea de a face o paralelă grafică între semnul pornire/oprire al oricărui computer şi un ştreang. Semn că tehnologia ne controlează viaţa de o manieră brutală şi că, în majoritatea cazurilor, nu conştientizăm implicaţiile acestei adicţii. Căutînd şi alte lucrări ale indonezianului, am dat peste una intitulată The power of Google maps, care mi s-a părut ilustrativă pentru ceea ce trăim. 
 
V-am făcut un survol al Montréal-ului cultural fără a avea pretenţia că am epuizat opţiunile pe care le-aţi avea la faţa locului. Merită să reţineţi însă că, odată porniţi spre această destinaţie, nu veniţi în partea francofonă a Canadei, ci intraţi direct într-un tunel al civilizaţiilor. Montréal-ul e divers, dar nu în sens european şi nici în sens nord-american. Aici găseşti o istorie scurtă şi intensă, precum şi multe, multe poveşti de viaţă care, luate laolaltă, îţi dau tabloul umanităţii, aşa cum, probabil, va arăta ea peste o sută de ani. 
 
George Rădulescu este jurnalist şi urmează un program de studii aprofundate în Drept la Montréal. 
 
Foto: G. Rădulescu