Cînd părăsești Sicilia, ești cumva amorțit. Întîlnirea cu ea este atît de puternică, de intensă, de amețitoare încît, în brațele ei, n-ai timp să te dezmeticești. Abia desprins, ajuns înapoi acasă, cînd totul începe să se decanteze, simți siajul hipnozei. Și începi să cauți, prin toate restaurantele italienești în care intri, arancino – un fel de mîncare exclusiv sicilian, care îmbină italienescul risotto cu arome arăbești. Sau încerci să ți încropești micul ei dejun tradițional, Granita, căutînd febril (dar de pomană), într-un sorbet și o brioșă cumpărate de la supermarket, senzația acelor dimineți siciliene. Rece și cald. Dibuiești pe YouTube orice fărîmă de muzică siciliană, încercînd să convertești bruma de cuvinte pe care le știi, de pe vremea cînd ai cochetat cu învățarea limbii literare, în siciliană. Trăncănești, ca un îndrăgostit, încercînd să menții mrejele trecutului în prezent. Și-ți pui întrebarea legitimă: în malaxorul de imagini, povești, legende și oameni, ce a fost real și ce imaginar? Și nu cumva ai fost victima unei seducții?

Ca orice seducătoare versată, Sicilia are patina multor experiențe, fiind o insulă care, de-a lungul timpului, a fost marcată de cele mai mari civilizații ale zonei mediteraneene: grecii, latinii și arabii. În istoria Europei, Sicilia a devenit astfel un punct de întîlnire, fiind azi un soi de melting pot al acestor culturi, atît cultural, cît și social.

Bineînțeles, cunoaște regula primului impact. Aterizînd, pe oricare dintre cele trei aeroporturi – Palermo, Comiso sau Catania –, prima senzație a călătorului care vine dinspre mare este una de salvare – căci vezi pămînt în zare! Cu toate acestea, pămîntul pe care aterizezi este, în egală măsură, și o rupere de lume, o intrare pe un alt meleag. Și cred că polul cel mai intens al acestei prime întîlniri este Catania, unde, la aterizare, te așteaptă Muntele Etna.

Impresionant nu doar vizual, ci și prin prisma legendelor, Etna a prins patina unui personaj mitologic, despre care locuitorii de la poalele vulcanului pare că vorbesc, oarecum, codat. Poate pentru că sînt sastisiți să răspundă la eterna trivială întrebare turistică – „Nu vă e frică?“ –, dar cred că, mai degrabă, pentru că știu, ca orice seducător, că vorba pe șleau distruge misterul, și lucrurile prea serioase înseamnă moartea pasiunii, localnicii îți răspund în dodii. Ca să intru în vorbă cu ei, am pus și eu acea întrebare turistică despre frica de a locui la poalele unui vulcan încă activ (ultima erupție a avut loc în urmă cu cîteva luni). Mi s-a răspuns, hîtru, dîndu-mi-se, de fapt, una dintre cheile spiritului sicilian: „Futtittini!“, un cuvînt cît un concept în aceste părți, care înseamnă „să dai la spate“, să nu-ți faci griji și să nu rămîi ancorat în probleme, ci să te bucuri cu intensitate de orice mică bucurie a vieții. (N-am putut să nu fac antiteza dintre acest „futtittini“ sicilian și drobul nostru de sare.)

Întîmplarea a făcut să descopăr pe viu acest spirit cînd, fascinată de un bătrîn care dansa de mama focului cu cîțiva turiști americani, i-am făcut o poză. Domnul m-a văzut, mi-a răspuns la zîmbet cu zîmbet, s-a apropiat de mine și a vrut să vadă dacă a „dat“ bine în fotografie. Apoi a scos din portofel o poză veche și mi-a arătat portretul soției lui, după care a făcut un semn cu mîna în aer, ca un salut către îngeri. Obișnuia să danseze mult cu soția lui, dar aceasta s-a dus, cu mulți ani în urmă. El a rămas totuși cu dorul dansului, și chiar dacă partenera lui nu mai e, el dansează și acum, la 87 de ani, cu prietenii sau cu străinii, cu cei care înțeleg că viața este, pînă la urmă, un dans. „Futtittini?“ – îl întreb, mîndră să mă bag în seamă, „Sei siciliana!“, mi a răspuns, invitîndu-mă la dans.

Și m-am gîndit la Zorba Grecul și la spiritul grecesc reminiscent în toată Sicilia – de altfel, stema steagului sicilian, Trinacria, este capul Meduzei cu trei picioare.

Ce este cu adevărat seducător la Sicilia, în afara peisajelor, este melanjul cultural pe care sicilienii și-l asumă în integralitate. Căci în Sicilia nu există italieni, arabi, spanioli, greci sau francezi – toți cei născuți aici sînt sicilieni. Își asumă acest melting pot, declarîndu-și, pe bună dreptate, o identitate aparte de Italia. „Aici vorbim siciliana!“ – după cum mi-a corectat un chelner încercarea stîngace de a-i vorbi în italiană.

Proverbiala mîndrie siciliană este prinsă și în legende, „Capul maurului“ fiind una dintre cele mai stranii povești de dragoste pe care le-am auzit. Azi, „Testa di Mauri“ este un suvenir local pe care îl vezi peste tot, cel mai adesea sub forma unor ghivece, dar în spatele simbolului acestui cap de maur împodobit cu frunze de busuioc stă, în fapt, un avertisment sever: „Nu leza niciodată mîndria unui sicilian“.

Legenda spune că, demult, un maur s-a îndrăgostit de frumusețea unei localnice căreia i-a jurat iubire eternă. Cu toate acestea, după ce eternitatea s-a consumat, maurul și-a adus aminte, brusc, că este căsătorit și că are și cîțiva copii acasă, spunîndu-i iubitei că e timpul să se întoarcă la familie. Femeia s-a prefăcut că înțelege, dar l-a rugat să mai rămînă cu ea pînă în zori. În toiul nopții, însă, siciliana l-a decapitat, transformîndu-i capul într-un ghiveci în care a plantat busuioc.

Iar cu mîndria sicilienilor chiar nu te joci. Și simți asta, la firul ierbii, fie că e vorba de limba aparte pe care o vorbesc, fie de gastronomie. Într-o dimineață, făcînd small talk cu gazda noastră din Riposto, o femeie jovială și plină de viață, care robotea veselă la micul dejun, i-am spus, încercînd să facem un compliment, că am citit că în Catania se face cel mai bun Granita din Sicilia. Femeia s-a oprit brusc, a devenit serioasă și, cu un ton contrariat, ne-a întrebat: „Cum adică în Catania?“ Am repetat nerozia, crezînd că n-am fost expliciți, însă ne-am trezit cu o rafală de reproșuri: căci nu „în Catania“ se face cel mai bun sorbet, ci în Riposto, în satul ei, și, de fapt, EA, ea este cea care face cel mai bun sorbet din întreaga Sicilie. Și nu glumea.

Deși spiritul ludic se găsește, în Sicilia, din plin. O bună mostră de umor sicilian este o seară la operă. Ca orice turist, te gîndești cu venerație la sintagma „operă italiană“, drept care te duci la teatrul din Taormina, scrobit și îmbrăcat la patru ace. Spectacolul începe cu cîteva arii sobre, în care protagoniștii îți confirmă statutul grav de meloman. Te simți în elementul tău, îmbrăcat în haine de seară, avînt senzația unui act cultural înălțător. La pauză, însă, totul se schimbă. Cu 180 de grade. Trecerea e făcută, totuși, în mod subtil, de invitația pe terasa teatrului, unde ți se servește vin spumant, pe post de șampanie, în pahare înalte, de plastic, și ești îmbiat de chelneri spilcuiți să deguști rondele de Pringles de pe tăvi elegante, de argint. A doua parte a spectacolului îți confirmă ghidușia. În timp ce vor continua să cînte, cu patos, arii celebre, soprana va începe să facă ochi dulci pianistului, tenorul va înnebuni de gelozie, soprana va întinde coarda, coborînd în public și flirtînd cu spectatorii, tenorul o va fugări prin sală (în timp ce vor continua, bineînțeles, să cînte) și totul va culmina cu un ropot de aplauze, o relaxare și o bună dispoziție generale.

Și nu e vorba despre o bună dispoziție regizată, ci de un firesc al eleganței. În Taormina, de exemplu, un oraș clădit pe un deal, în care scările de piatră fac legătura între străzi, restaurantele aflate la întretăierea acestor străzi sînt mereu pregătite cu măsuțe rabatabile sau tăvi și perne pe post de scaune, pentru a-și întîmpina clienții care nu mai au loc la mesele din incintă. Și nu de puține ori vezi turiști eleganți mîncînd pizza și bînd vin în timp ce stau pe jos, în fața restaurantului.

Bineînțeles, Sicilia are și partea ei întunecată. Problemele sociale și politice, mafia și toate poveștile din subterana acestui mic paradis. Dar, ca orice seducător, știe că în fața celor pe care vrei să-i subjugi nu trebuie să-ți lași problemele la vedere. Așa că te ademenește cu peisajele, cu mîncarea, cu vinul și cu poveștile – iar cît timp îți dorești o poveste de amor, fără complicații, Sicilia va rămîne mereu acea seducătoare desăvîrșită, în brațele căreia problemele dispar. Și cine nu devine dependent de această posibilă evadare din realitate?

Foto: Stela Giurgeanu