În același tramvai 1, pe lîngă fata frumoasă ca o madonă, cu bebelușul perfect, mai era o doamnă, în picioare, mai puțin spectaculoasă, dar cu un copil tot impresionant: o fetiță de vreun an, cu bucle curgîndu-i pînă mai jos de urechi. Mama ei, mică de statură, o ținea-n brațe tăcută în înghesuială. Părea dacă nu fericită, măcar resemnată cu povara ei.

Femeile din jur, însă, înghesuite și ele, erau cu urechile ciulite la lumea din jur. Ce să facă în atare înghesuială? Mai întîi, un schimb de priviri înveninate și avide între ele, apoi una a început să strige către persoanele așezate mai încolo, pe scaune: „Sînteți tinere, nu vedeți că stă în picioare cu copilul în brațe, nici una nu i dă locul?“ E adevărat, scaunele de lîngă madona cu bebelușul de porțelan erau ocupate de cîteva fete, cu gențile și cafelele lor, care păreau indiferente la condiția maternității încă îndepărtate. Dar strigătul just, altfel, al femeilor mi-a sunat încărcat de un soi de ură de vîrstă, de clasă, ce mi-a amintit de vremurile comuniste, în care oamenii se certau în mijloace de transport în felul următor: dacă cineva se revolta împotriva condițiilor mizerabile de acolo, ceilalți pasageri se băgau în discuție, însă, în general, mereu de partea șoferilor sau taxatorilor, a autorității.

Acum vorbele adevărate, dar răutăcioase ale corului femeilor cîrcotașe de pe margini a rămas fără ecou. Ignorarea pare o modalitate mai eficientă și, de ce nu, mai crudă, de a ieși din anumite situații. Cert e că eu am coborît într-o lume efervescentă: cea care duce de la Politehnică spre AFI Cotroceni. În care să fii pieton nu e chiar ca-n Manhattan (!), dar, trebuie să faci față unui flux constant de oameni care înaintează alert.

Iar la AFI, unde mă dusesem cu o treabă concretă, nu e ca la Mall Vitan, mall-ul meu, ca să zic așa. Totul e mai mare, mai lung, mai alambicat (desigur, e un pattern în orientarea buticurilor și, odată ce ți-ai dat seama, te descurci). Dar, cel puțin un timp, ai senzația că trebuie să-i faci față, cumva. Ideea de distracție și consum obligatoriu pare mai pregnantă ca-n alte părți. Totul te îmbie, ai, n ai chef, și oamenii sînt, mai toți, arătoși și aranjați. Se aranjează ca să meargă la mall, aș zice, cel puțin unii. Mi-am adus aminte de cineva, o femeie mai neieșită în lume, care, la un moment dat, a zis că nu poate intra într-un mall pentru că nu are haine potrivite. Pe vremuri, și eu mă temeam să intru în magazinele mai fancy îmbrăcată oricum: simțeam privirile vînzătoarelor ca pe niște săgeți de Darts care au nimerit exact ținta scontată, și pe mine însămi ca pe o loseriță inadecvată. Mai ales că măsura mea era tot timpul la limita de sus, la limita dintre exemplarele premium, dezirabile ale sexului feminin, cele pentru care sînt făcute hainele cu formă și ștaif, și… celelalte.

Celelalte care, de fapt, nu prea există. Cele care, atunci cînd găsesc ceva, trebuie să fie lălîu, incert, fără talie, fără formă și, dacă se poate, fără culoare. Țin minte că în Drop Dead Diva (2009-2014, Josh Berman), un serial la care m-am tot uitat în ultimul timp, personajul principal de acolo, Jane, o avocată de top, frumoasă, dar supraponderală, a dat în judecată un magazin (pe creatorul acestuia) pentru că nu făcea și măsuri mari dintr-un anumit model, ba chiar avea și o teorie în acest sens.

După ani de shopping mai ales prin străinătate, am învățat, cu chiu, cu vai, să adopt un look „cool“ în ciuda măsurii mele la limită și a ținutei casual. Mă uit prin magazin, îmi aleg hainele de probat cu un aer vag încrezător, apoi vorbesc cu vînzătorii, mă sfătuiesc cu ei, așa, ca și cum conversația n-ar conta prea mult, dar, atinge punctele esențiale. Așa mi s-a întîmplat cu un vînzător dintr-un magazin scump de pantofi din AFI. Am vrut să mi cumpăr niște ghete și mi-am și cumpărat pînă la urmă. Dar, pentru că eram într-o dispoziție capabilă de a înfrunta „sistemul“, am reușit să port o conversație cu el. Conversația „obligatorie“ ca să fii un client bun, care cumpără în cunoștință de cauză și e interesat – deși, în mod real, eram cam plicitisită. L-am provocat, iar el, de bună-credință, mi-a vorbit entuziast despre pielea din care se fac pantofii lor, o piele foarte bună (care presupune, desigur, multe animale omorîte), despre cele mai bune și mai scumpe modele (pe care le-am admirat cu indiferență, sigură că nu mi le voi cumpăra, cel puțin în viitorul apropiat), despre loțiunile-minune de îngrijire a pielii pantofilor.

Eu mi-am păstrat zîmbetul semi-naiv și tîmp, semi-inițiat (cum o fi asta, de fapt?), de client care a văzut multe, dar nu e niciodată sătul să mai afle, mai ales atunci cînd e vorba de niște ghete de calitate și de geneza lor. La sfîrșit, am cumpărat o pereche de ghete bune (dar nu cele mai bune) și ne-am despărțit mulțumiți, și unul, și altul. Eu, pentru că mai făcusem față decent încă o dată într-un mall fancy. Și mai trecusem o zi.