Sînteţi medic, dar cu o evoluţie mai puţin obişnuită. Cum v-aţi prezenta (ce aţi pune mai întîi)?

Ca formaţie, sînt medic. Ca evoluţie, însă, rămîne de discutat. Dacă am evoluat sau nu.

Ce v-a determinat să nu vă opriţi la medicina alopată? Cît timp aţi practicat-o doar pe aceasta? Ce specializări aţi avut?

Dragostea mea cea mai mare este medicina alopată. Din nefericire, organismul uman este mai complex şi e posibil să existe şi o altă dimensiune a lui, pe care medicina alopată, deosebit de materialistă şi carteziană, refuză să o vadă.  

Am practicat exclusiv medicina alopată timp de vreo 10-12 ani. În Grecia şi în România. Sînt medic de medicină generală şi psihoterapeut. Ceea ce am început în Grecia – cardiologia – nu a fost recunoscut în ţară. Apoi am început să învăţ pentru a pleca în SUA. Nu am mai plecat însă şi, pe la începutul secolului ăstuia, am descoperit valoarea medicinei numite pe atunci „alternativă“.  

Înţeleg că aţi fost, la un moment dat, şi medic pe Salvare. Cum a fost această experienţă?

A fost o perioadă extraordinar de fastă pentru mine. Am petrecut patru-cinci ani, cu pacienţi foarte diverşi. Am învăţat să iau rapid decizii. 

Chiar dacă pacientul nu prezintă semne evidente, se poate vedea pe faţa lui dacă are ceva. Cazul care m-a impresionat cel mai mult a fost al unui om relativ tînăr – în jur de 50 de ani. Solicitarea – febră. L-am consultat rapid şi am hotărît să-l duc la spital, pentru simpul motiv că pe faţa lui se citea că va muri. Avea pneumonie, dar părea destul de bine în rest. A mers pînă la Salvare. La primul spital i s-a refuzat internarea pentru că părea într-o stare bună. L-am dus pe targă la Spitalul de Urgenţă, unde bietul de el a murit.  

Au fost şi cazuri mai grele. Am avut o pacientă cu o situaţie extraordinar de gravă. Dacă aş fi ajuns cîteva minute mai tîrziu sau dacă nu aş fi acţionat aşa cum am făcut-o, doamna ar fi murit atunci. De mai multă vreme era în tratament cu morfină, pentru dureri atroce. După care a mai trăit două luni – două luni cu dureri de neînchipuit. Şi atunci, ce i-am oferit? Două luni de dureri, sau două luni de viaţă? Nu ştiu.

Aţi lucrat un timp în Grecia, tot ca medic. Cum aţi ajuns acolo şi cum este sistemul lor medical în comparaţie cu al nostru – cît de avansaţi sînt, cum îşi tratează pacienţii?

Imediat după facultate, am plecat în Grecia, însurat fiind cu o grecoaică. După examenele de echivalare, am lucrat la unul din cele mai mari spitale din Salonic şi, de asemenea, la un cabinet destul de mare. Sistemul lor este oarecum mai eficient, mai uman şi mai „mînă spartă“. Mi s-a părut că se cheltuie mai mult pentru un pacient. Mai avansaţi nu mi s-au părut. Rezultate mai bune însă aveau. Şi erau, repet, mai umani.

Aţi studiat acupunctura şi a devenit una dintre specializările dumneavoastră. De ce aţi ales-o? Unde aţi studiat-o? E ceva obişnuit în România?  

În 2000, am fost diagnosticat cu scleroză multiplă. Avusesem simptome de multă vreme – de prin ’95-’96. Am început să caut alternative la tratamentul alopat şi am decis să învăţ acupunctură pentru a mă autotrata. România are una dintre cele mai bune şcoli de acupunctură. Am învăţat aici şi, de curînd, am fost în China la un curs intensiv. În România, acupunctura capătă, încet-încet, un alt statut. Cred că la presiunea oamenilor care au beneficiat de pe urma ei. E adevărat că nici un spital de la noi nu are secţie de Medicină Tradiţională Chineză, ceea ce este păcat. În China se utilizează acupunctura chiar şi în secţiile de terapie intensivă.

Practicaţi acupunctura. Care sînt beneficiile ei şi ce face, de fapt, aceasta?  

Acupunctura are o vechime de cîteva mii de ani. (Medicina alopată – de cîteva zeci.) Tratează orice afecţiune şi vindecă multe. OMS a lărgit, în ultima vreme, numărul de afecţiuni pentru care acupunctura este prima alegere. Ce face? Nu prea ştie nimeni de pe planetă. Ce ştiu sigur este că funcţionează.

Care este relaţia dvs. cu China şi medicina chineză?

Medicina chineză se apropie de ceea ce cred că ar trebui să fie medicina. O parte a jurămîntului lui Hipocrate spune cam aşa: acţiunile mele să fie făcute numai spre folosul şi buna stare a bolnavilor. Asta încerc.

În al doilea rînd, experienţele pe care le-am trăit acolo mi-au rămas înscrise în minte, în inimă. Una dintre „preocupările“ mele este de a trăi momente, ca şi cum nu le-aş mai trăi vreodată. Acolo, am făcut o excursie la o statuie a lui Buddha, aflată la cîţiva kilometri, sus pe munte. Pentru mine a fost o realizare deosebită şi, cel mai important, acum am un reper. Pot cataloga „excursia“ ca spirituală. Ca un botez.  

În cabinetul dvs. există şi un aparat... miraculos. Ce este şi ce face acesta? Are vreo legătură cu medicina chineză?  

E doar un aparat. Tehnologie. Şi da, are o mare legătură. Este un fel de amplificare a acţiunii acelor.

În acelaşi timp, am văzut că v-aţi luat şi diploma de medic în SUA. Aţi lucrat acolo? Cum erau medicii?

Nu am lucrat în SUA. Am echivalat diploma. Am doar dreptul de a lucra acolo. Şi da, a fost destul de dificil. Am văzut cîteva săptămîni cum se lucrează acolo. E senzaţional. Nu aparatele sau medicamentele, ci organizarea şi grija faţă de oameni m-au impresionat. De la felul în care se prezintă medicii, cum fac examenul fizic şi pînă la perfuzii încălzite.

Călătoriile sînt una dintre pasiunile dvs. Care au fost cele mai interesante, cele mai palpitante?  

Am avut norocul să călătoresc în cîteva ţări. Cel mai mult îmi place să „citesc“ oamenii. Şi să învăţ de la ei. Singurul loc unde am văzut mulţi oameni fericiţi a fost Kenya, iar singurul loc unde am văzut oameni liberi a fost China. Oameni dezinvolţi am văzut peste tot. În America, în Olanda, în Marea Britanie. Dar liberi – doar în China. Senzaţii „tari“ am avut pe vulcanul Kilauea, în Hawaii, unde la cîţiva centimetri sub tălpi se afla lavă lichidă şi fierbinte rău, sau în Kenya, unde la cîţiva metri de mine se afla o familie destul de numeroasă de lei. În Alaska am văzut gheţari care se rupeau. Cădeau în mare bucăţi de zeci de metri. Cuburi de gheaţă pentru Poseidon...

O altă pasiune este scrisul. Aveţi două cărţi publicate, ambele pe teme „esenţiale“: Ghid de utilizare a bărbaţilor şi alte povestiri şi Autobiografia lui Dumnezeu. Despre ce scrieţi, de fapt?

Scrisul mă relaxează. Şi, de fapt, am început să scriu cu mult timp înainte de a deveni şi psihoterapeut. Intuitiv, am simţit că poveştile pot fi terapeutice şi, din cînd în cînd, dau pacienţilor poveşti să citească. Sigur că există un tîlc al fiecăreia dintre ele. Povestea „Ghid de utilizare...“ a fost scrisă pentru o doamnă cu nişte probleme maritale care, apoi, s-au rezolvat. Sper că a ajutat-o şi povestea mea. Ceea ce vor poveştile este doar să declanşeze un proces de căutare transderivaţională, iar metaforele sînt cele mai potrivite. Sigur că pare destul de straniu să te duci la medic să stai cu ace în trup şi să citeşti poveşti. Tot ansamblul constituie un mediu propice pentru adîncirea în sine şi pentru descoperirea soluţiilor.

Cealaltă carte, Autobiografia lui Dumnezeu, este mai degrabă un strigăt antidogme. Mi-ar plăcea ca oamenii să-şi utilizeze creierul cît mai mult. Să renunţe la „se ştie“ sau „doar aşa se face“. O albină face un stup cu nişte hexagoane perfecte. Dar ea are doar cîţiva neuroni şi se descurcă cu ei. Noi ne pretindem fiinţe inteligente şi ne comportăm ca albinele. Nu putem să ieşim din hexagoanele educaţiei noastre, pentru că ştim că doar „aşa se face“.  

Toate modelele cosmogonice de pînă acum au fost greşite. Acum ştim că Pămîntul nu este plat, că nu este centrul sistemului solar sau al Universului. Asta ar trebui să ne înveţe să căutăm continuu. Iar cartea nu este blasfemie, ci doar felul meu de a respinge dogmele. Deşi toată lumea acceptă că Universul are ceva mai mult de 6000 de ani, cei care studiază Biblia consideră, în cel mai bun caz, că e vorba de altfel de ani – mai speciali. Dar nu contestă cei 6000 de ani şi nu li se pare sub nici o formă o fractură logică. Eu nu pot să confirm sau să infirm existenţa lui Dumnezeu. Doresc doar ca cel mai minunat instrument pe care îl avem – creierul – să fie folosit.

Sînteţi o excepţie pentru România, cu interesele dvs. atît de diferite, pe care le îmbinaţi? Contraziceţi imaginea doctorului clasic, care stă ani de zile la acelaşi spital, în aceeaşi specialitate... Există un viitor în această posibilă îmbinare?

Sigur că există. Ştiu că fac bine ceea ce fac şi, cu cît învăţ mai mult, cu atît pot face mai bine. Rău este că, în acelaşi timp, îmi dau seama că am din ce în ce mai mult de învăţat. În viitorul imediat – cîteva luni –, sper să mi se vîndă o invenţie în SUA. Acum învăţ şi alte tehnici de psihoterapie.  

Şi, ca să revin la prima întrebare, cred că eu sînt doar vindecător. 

Ionuţ Corbea este medic, psihoterapeut şi specialist în acupunctură.  

a consemnat Iaromira POPOVICI