În vara dintre clasa XI-a și a XII-a am plecat la mare cu prietena mea din liceu. Era pentru prima dată cînd mergeam singure, fără părinții vreuneia dintre noi. Ba chiar cu doi băieți în dotare, vărul ei și un prieten. Plecam în aventură.

Aventura, pentru noi, însemna complet altceva decît pentru mai oricine de vîrsta noastră din ziua de azi. Era un concept mult mai pașnic și mai așezat. De pildă, cuvîntul „discotecă” intra în această accepțiune: era aproape interzis, o ispită. Un loc al dulcii pierzanii la care aspiram și pentru cucerirea căruia ne luam inima-n dinți.

În București, eu, una, cel puțin, nu mai fusesem: avusesem o tentativă, într-o seară. Exista o discotecă la Teatrul Național, pe atunci. Erau cîteva colege, nu foarte apropiate, care se duceau și-mi spuseseră și mie. Țin minte că m-am îmbrăcat și dichisit, am ales cu greu ce să pun pe mine pentru o situație pe care nu o mai trăisem și, cu inima bătîndu-mi nebunește, m-am îndreptat spre locul cu pricina. Pe jos, căci nu era departe de casă.

Când am ajuns acolo, am văzut-o de departe pe una dintre colegele care-mi spuseseră să vin și care era o veterană a locului. Astăzi aș fi spus că mi se părea cea mai cool tipă posibilă, era în fața intrării și vorbea cu alții pe care nici nu-i cunoșteam, ca și cum lumea ar fi fost a ei. Și chiar era. Dar mi-am dat seama că nu era și a mea. Așa că, după dureroase ezitări, am plecat. Iar episodul respectiv, al lașității mele, m-a urmărit mult timp.

Abia prin 1985, cînd am ajuns pentru prima dată fără vreun părinte la mare, am reușit să pășesc în "lăcașul pierzaniei” la care aspirasem atît. Am povestit în articolul precedent despre băiatul din minicar. El și prietenul lui, studenți deja, ne-au invitat, pe prietena mea și pe mine, să mergem la discotecă în seara aceea. Și ne-am dus. Cu ei, am pășit fără frică. Și am descoperit că nu era decît o hală, nu prea frumoasă, cu muzica momentului și cu jocuri de lumini. Unde puștii care intrau își creau ce lume puteau și voiau. Un an mai tîrziu, cînd aveam să merg din nou, am descoperit și pattern-ul de funcționare, în cazul în care nu veniseși cu cineva: cîte un băiat te invita la dans și apoi începea conversația. Ea se desfășura, pe vremea aia cel puțin, mereu cam la fel: erai întrebat cum te cheamă, de unde ești, la ce vrei să dai sau la ce facultate ai intrat, sau, pur și simplu, ce meserie ai sau îți alegi. Dacă mai era timp și te mai încingeai și la un al doilea dans cu respectivul băiat, și ce pasiuni ai, ce hobby-uri, să zicem. Era ca un profil pe rețelele de dating online, doar că se croșeta din vorbe și avîndu-l pe celălalt în fața ochilor.

Tot în vacanța aceea, dacă instituția discotecii a fost reabilitată, o alta a pierdut din credibilitate: cea a romantismului. Credeam despre mine că sînt, precum fetele din filme, o romantică incurabilă. Că, dacă un băiat îmi vorbește de stele, mă topesc etc. Era școala hollywoodiană în care crescusem. S-a dovedit însă că, în realitate, lucrurile nu stăteau chiar așa. Cînd am ieșit de la discotecă, băiatul înalt, smead și frumos din minicar mi-a arătat stelele. Într-adevăr, cerul era spuzit de ele. Iar eu corespundeam perfect, aparent, interlocutoarei pentru asemenea discuții: eram îmbrăcată în alb și roz, aveam volane. Băiatul mi-a spus ceva despre frumusețea stelelor. Și eu am simțit că mi se rupe filmul, atunci. Că vraja, dac-o fi fost vreuna, se destramă. Că locurile comune bat vraja. Atunci am renunțat la instituția romantismului cea convențională, dintr-un anumit soi de filme.

Mai mult, tot în vacanța de atunci s-a trezit în mine latura de luptătoare și feministă. La un moment dat, am rămas fără cameră la hotel. Pur și simplu ne-au spus că nu mai putem sta acolo, undeva în Neptun. Mama vorbise pentru cameră, era greu să obții o cameră la hotel fără bilete prin sindicat luate din timp pe vremea aceea. Mi-am dat seama că povestea a devenit responsabilitatea mea, căci ceilalți veniseră cu mine și le promisesem un sejur la mare. Așa că m-am dus la biroul celor care se ocupau cu cazările pe stațiune, unde ne-au trimis, și am reușit să obțin, pe termen scurt, încă cîteva zile la un alt hotel. Sigur, așa cum se făcea atunci: vehiculînd și un nume pe care mi-l spusese mama.

Nu am ajuns homeless-i și, mai mult de atît, a fost pentru prima dată cînd am văzut pe propria-mi piele cum funcționează sistemul. Sistemul corupt în care trăiam. Că trebuia să ai pile peste tot ca să reușești cele mai elementare lucruri. Să ai pile ori să te supui unor reguli de cele mai multe ori absurde. Că dacă ai tupeu și știi să faci scandal obții ce vrei, ceea ce nu e deloc normal. Că ceilalți, cei mai mulți dintre ei, cedează doar la forță și frică, doar atunci cînd li se pare că ai un as în mînecă, știi pe cineva, puternic, care, la o adică, le-ar putea face ceva. Ori ceva rău, să-i toarne undeva și să aibă neplăceri, ori, dimpotrivă, ceva bun: să tragă vreun folos de pe urma lui. Să se poată duce să-i ceară ceva, în acel sistem clientelar.