Mă bate gîndul să scriu o carte despre anii ’90, anii „tranziției românești“. În acei ani s-a scris enorm, erau mii de publicații pe piață și cărți de duzină, se citea orice, de la știri cu găini care nasc pui vii la romane de dragoste catastrofale cu tente erotice sau la bestseller-urile lui Pavel Coruț. Despre acei ani, însă, s-a scris ulterior mult prea puțin, mi se pare un deceniu interesant, însă iremediabil pierdut. Unele scene pe care mi le amintesc sau pe care le-am notat atunci, „la cald“, sînt de-a dreptul halucinante. Precum cele două de mai jos – prima în care Poliția era încă Miliție și amenda random adolescenți care spuneau bancuri cu politiști, a doua în care oamenii își plăteau facturile pentru utilități la ghișeu, nu se inventase încă Internetul. Anumite mentalități și metehne se regăsesc însă și acum și rămîne întrebarea: cît de mult ne-am schimbat, de fapt, în ultimii 30 de ani?     

 

● Păstrez și acum într-un sertar, ca pe un suvenir al adolescenței, un proces-verbal din iarna lui ’96. Fapta săvîrșită era următoarea: refuzul de prezentare a datelor cu privire la stabilirea identității, iar amenda – patruzeci de mii de lei. Eram cu cîțiva prieteni „pe bulevardul Kogălniceanu, în dreptul restaurantului Mamma Mia“, tocmai ieșisem dintr-un bar și ne îndreptam fiecare către casele noastre cînd pe lîngă noi a trecut impasibilă și fluierînd o patrulă de poliție. Unul dintre prieteni a văzut patrula, a rîs și a început să ne spună, destul de tare, unul dintre bancurile tembele despre polițiști, ceva de genul „De cîți polițiști ai nevoie pentru a înșuruba un bec?“ sau polițiștii plantînd pomi și sergentul care le ordona „Cu verdele în sus!“. Patrula „a sesizat“ bancul, dar a trecut mai departe tot impasibilă și tot fluierînd. La doar cîteva minute, lîngă noi s-au oprit doi civili care ne-au cerut să ne legitimăm. Din nefericire, doar unul singur dintre noi avea buletinul asupra sa. Unul dintre civili, cu parpalac și pălărie trasă pe ochi, trăgînd din țigară à la Colombo, a surîs ironic și l-a strigat pe Pantelică sau Stelică, șeful patrulei, „să se facă încoa’!“. Patrula s-a întors fără nici un fel de tragere de inimă. „Carevasăzică tulburați liniștea publică și nici măcar n-aveți acte asupra dumneavoastră?!“, a spus civilul cu parpalac. „Sînteți pasibili de amenzi între...“, dar l-au lăsat pe Pantelică sau pe Stelică să se ocupe de treaba asta de rutină. Am fost conduși cu toții de către patrula cam apatică în holul unui hotel din Piața Kogălniceanu. Acel Pantelică (sau Stelică) a rugat-o pe o recepționieră destul de amabilă să-i pregătească un ness tare (și încălzit la fierbător) din rezervele recepției, apoi s-a ocupat de întocmirea proceselor-verbale. Singurul dintre noi care avea buletinul în buzunar a fost absolvit de pedeapsă și ridicat la „rangul“ de martor. S-a purces la o scurtă verificare prin stație a datelor esențiale. Băiatul care spunea bancuri cu polițiști s-a ales cu două sute de mii amendă pentru tulburarea liniștii publice și injurii la adresa autorităților. Un altul din grup a mărturisit că se mutase doar de trei săptămîni și nu știa pe de rost nouă adresă. A discutat cu polițiștii omenește: „Vă dau seria, numărul și ultima mea adresă, e bine?“. Unul dintre ei a luat o gură de cafea: „Mda, e bine, oricum computerul nostru central știe totul despre dvs., chiar și ziua în care v-ați mutat... așa că n-are prea mare importanță ce-mi declarați!“. Curînd au sosit confirmările prin stație, iar polițistul, scuturat zdravăn de ness-ul destul de tăricel, a început să-și manifeste autoritatea. L-a luat pe băiatul care se mutase de curînd de guler și a început să răcnească: „Cum, mă, tu vrei să mă duci de nas?! Mi-ai zis că stai pe strada Armenească și colega noastră de la secție îmi spune că locuiești în Colentina. Îți bați joc de mine, nu-i așa?“. După un răspuns bălmăjit și intimidat de genul „Păi, v-am zis că vă dau adresa veche, pentru că n-o știu pe de rost pe cea nouă...“, apărătorul legii s-a scărpinat în cap, apoi a găsit argumente familiale: „Fii-mea care are cinci ani știe unde locuiește, la ce scară, la ce etaj, cine sînt vecinii noștri și cine e administratorul, iar tu, la nouășpe ani, nu știi pe ce lume te afli?“. Bineînțeles, la procesul-verbal s-au mai adăugat și alte delicte, formulate în manieră proprie, de tipul refuz... impertinență... ignoranță... etc. În timp ce completau formularele respective, noi nu aveam voie să ne apropiem de tejgheaua recepției unde ni se stabileau contravențiile. Ni s-a spus să rămînem la o distanță de cel puțin doi metri pentru că „aici sînt acte importante de scris care nu vă privesc pe voi!“. Toată treaba a durat mai mult de două ore, iar după ce am semnat procesele-verbale și ne-am recunoscut faptele, am plecat acasă cu taxiul.

● O coadă interminabilă pe bulevardul Ștefan cel Mare în fața unui sediu Electrica S.A. Oamenii așezați pe două rînduri, cu facturile în mîini, așteaptă. Nu, nu se dă nimic pe gratis, se plătește „lumina“ la o singură casă din cele patru existente. „Din cauză la computere“, mă informează o bătrînică. „Nu mai vrea să meargă, fir-ar ele de computere!“ Desigur, mai nou, funcționarul nu are nici o vină; cînd ceva merge prost dați vina pe computer! „Nu era mai bine înainte, cînd nu erau computerele astea?“, se întreabă indignat un individ cu mustață. „Nu se strica nimica, veneai, plăteai la casă și plecai, da’ acuma trebe să te bage în computerul ăla, băga-i-aș io în...“ Un body­guard destul de mărunțel permite intrarea în sediu a maximum zece persoane odată, după care închide ușa, „ca să nu fie îmbulzeală înăuntru, că cine știe ce se mai întîmplă! Avem și aer condiționat, poate se strică și ăla de la prea multă lume...“. Poartă un dialog calm cu cetățenii, mai exact le face morală. „Ce să vă fac io dacă n-ați plătit cînd v-a venit angajatu’ la ușă și ați așteptat pîn’ la ziua scadenței? Așa-i  românu’, face tot pe ultimu’ moment!“ Reflecțiile rostite cu voce tare îi sînt întrerupte de o cucoană care n-are treabă cu casieria, vrea doar să întrebe ceva la ghișeul de informații. „N-are a face, trebe să stați la coadă! Așa am primit io dispoziții, oricine vrea să intre, în orice problemă, să-și aștepte rîndul.“ Cucoana îi întoarce spatele și pleacă. O altă bătrînică țipă că ea e „operată de trei ori“ și că nu mai poate să stea în picioare. Bodyguard-ul devine milos: „Intrați în holișor și vedeți că acolo e un scaun. Așteptați pe scaun pînă vă vine rîndul!“. Bătrînica îi mulțumește fericită, dar mai sar vreo trei, toți cu operații. Mărunțelul simte că-i momentul să se impună și se străduiește să răcnească pentru a se face auzit de toată lumea: „Comportați-vă civilizat! Unde vă credeți aici? La miting?“.

După aproximativ o oră, ajungi să faci parte dintre cei zece privilegiați cărora li se deschide ușa. Casierele butonează pe rînd singurul computer disponibil, un individ cu mutră de șef anunță că a reușit să repare un al doilea calculator și-i strigă bodyguard-ului să lase să intre cîte cincisprezece cetățeni odată. Casierele par relaxate, beau cafea sau Coca-Cola, mănîncă sandwich-uri, își admiră una alteia lacul de pe unghii, își fac job-ul cu gesturi mecanice și cu mutre plictisite. La un moment dat, una dintre ele anunță că „nu mai e mărunt în casă, cei cu bancnote mari să se ducă să schimbe sau să îi aștepte pe cei cu bancnote mici“. Cîțiva se hotărăsc să încerce să schimbe banii la vreun butic din apropiere, dar cînd să intre înapoi au probleme cu bodyguard-ul, care încercă să-i convingă să se așeze la coadă și să nu intre peste rînd. Desigur, toată această situație nu se întîmplă în fiecare zi, doar atunci cînd computerele (sau angajații) nu mai vor să funcționeze, așa, ca din senin.

Așadar, dragi cetățeni, feriți-vă să plă­tiți „lumina“ în ziua scadenței și stați acasă „cînd vine angajatu’ la ușă“, fa­ce­ți‑vă prieteni la fiecare instituție publică de care credeți că veți avea vrodată nevoie și, mai ales, nu circulați fără buletin!