Nopțile m-au fascinat dintotdeauna, dar, de fapt, n-am știut să mă bucur de ele. Poate pentru că am fost un copil prea ascultător, poate și fiind­că, pe vremea lui Ceaușescu, cel puțin la nivel oficial, nopțile erau reglementate, controlate.

Ceea ce nu înseamnă că nu existau și pe atunci baruri de noapte și alte activități neoficiale. Dar pe față, așa cum se vedea la lumina mincinoasă a zilelor de atunci, magazinele se închideau, nici nu mai știu, pe la patru-cinci, cofetăriile pe la opt seara și restaurantele, barurile pe la douăsprezece, maximum unu noaptea. Oficial, nu era nimic non-stop, nimic care să acrediteze nopțile albe. Nimic care să facă din noapte o zi mai poetică, mai puțin ancorată în rutina clară a activităților obligatorii, necesare supraviețuirii. Dacă voiai poezie nocturnă, n-aveai decît să ți-o faci pe cont propriu.

În copilărie, nopțile erau, evident, pentru dormit și pentru visat. Într-o perioadă, parcă prin clasa a cincea, a șasea, în care era foarte obositor la școală, țin minte că nu-mi doream decît să dorm, ca să pot visa. Pe atunci țineam minte visele. Pentru că mă uitam la Samantha (Be­witched, 1964-1972) și personajul meu preferat de acolo era verișoara ei, Serena, mă visam uneori zburînd pe deasupra acoperișurilor cu ea. Cel mai frumos vis din perioada aceea pe care mi-l amintesc era unul în care, odată ajunsă în Parcul Tineretului – parcul prin care, de altfel, treceam zilnic –, undeva puțin mai sus de aleea principală, pe drumul spre casa bunicilor mei, se deschidea sub pămînt o trapă. Dacă alergai suficient de repede și nimereai fix locul care trebuia, trapa se deschidea și te arunca într-o lume subterană. Ai putea spune că într‑una precum Țara Minunilor a lui Alice, dar nu chiar. Nu mai țin minte prea multe despre lumea respectivă, ci doar sentimentul de plutire pe care îl degaja. S-ar zice că era o lume angelică, dar, de fapt, era una mustind de sentimente omenești: eu cea de atunci aveam un alter ego în acel univers paralel – o eu mai mare, evident blondă și subțire (la vremea respectivă, în viața reală, fiind șatenă și ușor bufleee), îndrăgostită de un El asemănător (azi ar suna discriminator, dar imaginarul de atunci era în spiritul filmelor hollywoodiene ale momentului). Nu-mi amintesc toate detaliile, ci doar senzația aia de on the run plutitor și în parteneriat: o încercare de reprezentare avant la lettre a dragostei...

În liceu făceam, ca mai toată lumea, meditații, unele în zone mai îndepărtate ale orașului. De obicei le aveam la ore rezonabile, dar țin minte că odată s-a nimerit ca una dintre meditații, care era pe undeva pe la Gara de Nord, să aibă loc după căderea întunericului. Țin minte pînă-n ziua de azi drumul de întoarcere, cel puțin bucata pînă la autobuz. Pe o străduță pustie și întunecată, unde fiecare trecător mi se părea un posibil atacator, am trăit o groază viscerală de-a dreptul. Noroc că, la un moment dat, m-a salvat autobuzul.

Groază fix ca atunci n-am mai simțit. Am trăit, însă, fascinația unor posibile nopți. Fascinație mai niciodată nedusă pînă la capăt, aproape niciodată materializată de-adevăratelea. Țin minte că, prin anii ’80, dacă nu mă înșel, se făcuse discotecă la Teatrul Național. Eu eram „fată cuminte“, pentru mine ideea de discotecă era din altă lume: petrecerile la care obișnuiam să merg se terminau pe la 11 noaptea, cineva te conducea acasă, nu țin minte să fi băut alcool pînă-n vacanța de după liceu. Dar îmi amintesc perfect cum treceam serile pe lîngă Teatrul Național, în fața căruia lumea se aduna la discotecă și mă uitam de afară la luminile și hărmălaia ce se ițeau de acolo. În mulțimea strînsă în față am recunoscut, la un moment dat, chiar două colege de-ale mele. Am și schimbat cîteva vorbe, ele m-au întrebat dacă nu urmează să vin și eu în vreo seară. Eu le-am răspuns, dîndu-mă cool, că voi veni, desigur...

În sinea mea știam foarte bine că asta nu se va întîmpla. Spațiul acela, chiar și din fața discotecii, aparținea unei alte lumi, care nu-mi era familiară, unde nu mă simțeam acasă. Singurele nopți albe pînă mai tîrziu, pe atunci acceptate, erau – cum, de altfel, am mai scris – cea de Înviere și cea de Anul Nou. Atunci nu mai simțeam nimic din groaza drumului epopeic pînă-n stația de autobuz. Atunci erau nopți albe permise, nopți care, într-un fel, arătau precum zilele: cu forfotă, mulțimi mai mult sau mai puțin dezlănțuite, lumini. Se simțea în aer solidaritatea dintre semenii noștri ce hălăduiau prin noapte și tenebrele nu mai erau sinistre, puteai să dibui printre ele sentimentul de acasă.

Sentiment pe care-l aveai și cînd te trezeai uneori, în noapte, în propria ta locuință și te bucurai zărind în întuneric țeava roșu aprins a rezistenței făcute pe șest la institutul unde lucra unchiul tău – țeavă care nu doar semăna cu zîmbetul Pisicii de Cheshire întins mai mult decît trebuie, ci te ferea să te transformi într-un sloi de gheață, precum inima lui Karl din Crăiasa Zăpezii. Dar despre alte nopți – alte dăți.