Pe cînd se întorcea de la școală, observă că, printr-o aerisire joasă pe lîngă care trecea zilnic, se putea ajunge destul de ușor într-o pivniță care, ca orice spațiu subteran, poate înflăcăra imaginația unui copil, mai ales că abia atunci o observase pentru prima oară. Așa că, fără a se gîndi prea mult, se lăsă să alunece printre barele de fier și ajunse, fără să se lovească, în subsol. Era întuneric acolo și fu nevoit să aprindă lanterna pentru a putea vedea ceva. Hmmm… „arată destul de urît”, gîndi el: pereți pustii și sumbri, reci, spectrali și umezi de jur împrejur, un osuar ceva mai departe, iar în mijloc o gaură neagră, goală și adîncă, atît de adîncă încît nici măcar lumina lanternei nu se întorcea reflectată. Pereții cavernei tresăltau regulat, ca respirația unui monstru adormit...

Aproape că îi dădură lacrimile văzînd un loc atît de trist și de bună seamă că ar fi fugit dacă o curiozitate imprudentă nu l-ar fi împiedicat; rămase pe loc, își scoase flautul din ghiozdan și începu să cînte în tăcere o melodie duioasă, în gamă minoră, desigur, ca nu cumva un sunet prea îndrăzneț să curme liniștea și să scrijelească murii ostili ai unui beci pustiu. Surprinzător, grota reverbera plăcut tăcuta muzică și, pe măsură ce cînta, din bezna încremenită a abisului începu să țîșnească o rază de lumină, întîi roșiatică și firavă, apoi galbenă, verde și, în cele din urmă, din ce în ce mai albastră. Se opri din cîntat, uimit, în timp ce melodia ecourilor sale estompate picta un senin pe povîrnișurile moi și încețoșate ale grotei. Acum, peștera era scăldată într-un delicat azur, iar crevasa neagră din mijloc, privită de aproape, se umpluse cu apă cristalină, din care, cu prudență și teamă de necunoscut, copilul sorbi un diamant perfect rotund și, prin urmare imposibil, de stranietate.

Căpătă curaj și pătrunse mai adînc în subteran sau, mai bine zis, acceptă să fie absorbit de un curent vag și rugător ce-l călăuzea înăuntru cu blîndețe, avînd conștiința faptului că, deși poate nu s-ar fi cuvenit să facă asta, totuși, în orice moment, ar fi putut să fugă afară, unde lumina e albă și rece, iar contururile clare, precise și tăioase, mai ales tăioase, așa, ca o temă pentru acasă. În acea lumină pală, străvezie, osuarul îndepărtat se dovedi a fi o stivă haotică și neverosimilă de sculpturi înfățișînd iubiri străvechi și nebunești pasiuni, încă frumoase, dar măcinate de trecerea timpului, îngrămădite unele peste altele cu o frenezie care nu putea fi decît rodul unor căutări tot atît de neostoite pe cît de zadarnice, la fel ca idealul, sau speranța, sau chiar viața… Zeițe păgîne din marmură albă, înlănțuite de mușchi, brațe, picioare și torsuri sfărîmate, manticore turnate în fontă, amestecate cu volumele vechi și uitate ale înțelepciunii alchimiștilor, un cîine aproape viu, încremenit în lemn putred, doi nori prăfuiți și deșirați, seci și buni de aruncat, precum și multe alte obiecte ciudate, a căror întrebuințare și semnificație nu puteau fi nici măcar ghicite, alcătuiau labirintul profund și fără de ieșire în care cineva, demult, se pierduse cu nesaț, căutînd, cu mult înaintea secolelor, formula nelimitării. În spatele muntelui zadarnic de statui, eboșe, mulaje, încercări repetate și îndărătnice, accidente, derapaje, viscole și partituri, instrumente felurite, oxidate și rupte, dezamăgiri și imnuri, puteau fi întrezărite, nu fără efort, chiar alături de un mic bestiar teratologic, caietele mucede cu ecuațiile visării, scrise mărunt cu cerneala aspirațiilor, acum ștearsă, cursă și acoperită cu un strat gros și impenetrabil de uitare.

Pereții încă mai vibrau notele muzicale, parcă jucîndu-se cu ele, repetîndu-le și declinîndu-le în pliuri obscure, iar copilul se simți mai bine, locul nu mai părea urît, ba chiar putea să simtă o tandrețe intrinsecă acelui vid ondulat, cu limitele lui calde și imprecise. Adormi calm, adormi adînc, adormi luminos și muzical, iar culcușul unde se odihnea deveni mai moale și mai cald, modelat întocmai după conturul micuței sale ființe. Dormi liniștit și blînd, tresărind arareori de tulburi temeri sumbre, dar mîngîiat cu drag de răsuflarea boreală din pivniță, pentru care sosirea copilului era, de bună seamă, cel mai frumos lucru care i se întîmplase în ultimele veșnicii pe care le mărturisise, căci casa de deasupra fusese construită peste pivnița veche și tot așa, casă după casă, pînă cînd nimeni nu mai știa de cînd e beciul, cine îl făcuse și ce era în el.

Cînd se trezi, spațiul era mai mare și mai strălucitor, pereții erau luminați de tainice și neștiute cristale de stîncă, agate și ametiste, opale și turmaline și, nu putea fi doar o impresie, din fîntînă răsuna o muzică plăcută, învăluitoare, care parcă îl ruga să nu plece sau poate îi șoptea doar numele, cum îl aflase oare? Se apropie de izvor și acesta îi reflectă un chip liniștit și radios, pe cînd sorbea din apa stranie și cristalină a diamantelor perfect rotunde și, prin urmare, imposibile, din care gustase cu teamă în ajun; cînd își ridică fruntea, un fir de păr se scutură și pluti pe oglinda fîntînii, descrise un cerc tremurător și ezitant, apoi se cufundă cu repeziciune în adînc, parcă sorbit de un vîrtej nevăzut. Apa, tulburată pentru o secundă, redeveni oglindă, nemișcată și zîmbitoare.

Totuși, oricine știe că, deși copiilor le place uneori să doarmă, menirea lor este jocul. Copilul adună în ghiozdan la repezeală cîteva diamante și escaladă fereastra pentru a ieși din acel beci fericit pentru că îl vede plecînd și trist, foarte trist pentru că nu îl poate ține mereu lîngă el și care, în secret, nutrea speranța că pruncul își va aminti fîntîna și va mai veni, uneori, cu drag, să o caute în bezna cavernei și să mai bea un diamant rotund și, prin urmare, perfect imposibil, de zgură de vis topită de lumina unui suflet curat…

Atunci, prin ferestruica reveriilor sale apăru un curcubeu înalt, deasupra acoperișurilor caselor, profilat pe tăriile abstracte ale idealurilor și pe oceanele nesfîrșit de albastre și de adînci ale dăruirii de sine, iar forma lui străvezie rămase decupată în tainicul legămînt de lumină și prietenie, alungînd definitiv dezolarea pivniței boltite, care acum știa cu certitudine că adevărul pe care îl căutase din timpuri imemoriale nu e doar o plăsmuire a imaginației arhitectului său, de vreme ce copilul există, în carne și oase, și, odată cu el, cu siguranță, există și sens...

Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.