În limba română vorbită există, printre expresiile și locuțiunile care redau aroganța sau infatuarea, unele care, deloc surprinzător, folosesc cuvîntul „nas“. Sinonime cu „a fi încrezut/înfumurat/arogant“, expresii ca a fi cu nasul pe sus, a nu-i ajunge cu prăjina la nas conțin un grad sporit de expresivitate (umor, mai degrabă) față de expresiile echivalente și, prin asta, o intenție critică, dacă nu sarcastică.

Același cuvînt sprijină și exprimarea insolenței, în locuțiuni ca a-și lua nasul la purtare (a-și lua nasul, a-și lungi nasul), a nu-și vedea lungul nasului – pentru „a se obrăznici“, după cum, a-i rîde cuiva în nas – pentru „a batjocori pe cineva de față“ – și a-i da cuiva peste nas sau a-i mai tăia cuiva din nas apar folosite pentru a sancționa un gest nepotrivit sau considerat excesiv de către subiectul vorbitor.

Frecvente sau mai puțin frecvente în limba română vorbită (alas, adolescenții nu par să se numere printre cei care utilizează unități frazeologice), expresiile și locuțiunile de mai sus conțin o particularitate cel puțin interesantă, dacă nu chiar amuzantă: în toate, cuvîntul „nas“ ține locul persoanei despre care se face vorbire, persoană care, în situațiile redate de exprimările menționate, este considerată infatuată, impertinentă, abuzivă într-un fel sau altul, neconformă cu regula modestiei sociale. Și iată cum, în aceste expresii, nasul conține, rezumă și reprezintă, ca o sinecdocă, individul sau, mai corect spus, întreaga deraiere comportamentală a individului vizat.

Aflată în vecinătate, expresia a avea fumuri (cu variantele a fi plin de fumuri, a-i intra fumuri în cap), echivalentă cu „a fi înfumurat / a se purta cu îngîmfare / a se infatua“, (mă) duce cu gîndul tot la organul de simț olfactiv responsabil. Asta mai ales dacă (dar și dacă nu) la originea expresiei a avea fumuri (sau a-i intra fumurile în cap) va fi fost obiceiul fumatului de pipă, lulea, narghilea etc., tabiet considerat semn al emancipării și poate de aici al (pseudo)rafinamentului de clasă. La fel cum mi se pare că, în jocul asocierilor de pînă acum, expresiile a-și da aere, a avea aere, echivalente cu cele de mai sus, nu ar fi deloc străine de gestica afectată a fumatului, aflat în zorii autohtonizării lui ca tabiet.

Zicem (deseori cu mimica aferentă) „nas“ în nu-i ajungi cu prăjina la nas sau în e cu nasul pe sus e și avem în minte în acel moment un individ anume, despre care credem că se comportă arogant, că e infatuat, înfumurat, are deci aere sau e plin de fumuri. Vedem astfel cum, în jocul în lanț cu unitățile frazeologice amintite – expresive și comice dacă încercăm să vizualizăm caricatural scenele – „nasul“ capătă un loc privilegiat între simțurile prin care individul experimentează lumea, dar mai ales prin care lumea/ceilalți se raportează la el. Dacă amintim aici (în treacăt de data asta) că nasul e asociat deopotrivă rafinamentului (a avea nas pentru… zicem cînd vrem să arătăm intuiția sau abilitatea mai puțin comună a cuiva de a identifica ceva) sau unui statut superior (nu e de nasul ei/lui zicem admirativ și deloc corect politic, dar nu e treaba limbii vorbite să facă asta, dimpotrivă) pentru a marca diferența de comportament sau rang dintre doi oameni, apare limpede că aceasta nu e doar cuvîntul-nucleu al multor expresii, dar și centrul de interes, ca depozitar al dispozițiilor diverse. E interesant cum vorbitorul a ales ca, dintre toate organele de simț, tocmai acesta să fie responsabil (și) de fumurile și aerele asociate „ieșirii de sine“.

Nu e mirare, așadar, că gîndul pleacă ghiduș la nasul asesorului de colegiu Kovaliov, nas devenit personaj, cu viață proprie și comportament social de sine stătător, în povestirea omonimă a lui Gogol. Nu numai că-i dispare de pe față într-o bună zi asesorului de colegiu Kovaliov și că e găsit într-o dimineață inexplicabil în pîinea pe care o primește la micul dejun bărbierul lui, dar mai tîrziu dovedește că are dintr-odată și în mod inexplicabil atît independență, cît și aspirații, ajungînd să se plimbe pe Nevki Prospeckt sau să se prezinte peste tot drept consilier de stat (ceea ce ar fi vrut din tot sufletul Kovaliov să devină), ba, mai mult, nu-l recunoaște deloc pe Kovaliov drept loc de origine sau legătură; ce mai, nasul devine Nasul în toată puterea cuvîntului și, ca urmare, nu-i mai ajungi cu prăjina la nas, face figuri, e plin de fumuri și are aere; astfel că, după notele prilejuite de unitățile frazeologice de mai sus, am putea folosi de ha­tîrul jocului o (altă) cheie de lectură, aceea în care existența nasului-personaj, absurdă inițial, ar părea perfect justificată de expresia a(-și) lua nasul (la purtare) sau de varianta echivalentă a-și lungi nasul, hiperbolizat și șarjat, iar Kovaliov, personajul prin care s-ar satiriza aroganța și iubirea de sine, căreia-i cade victimă. Îl bănuiesc, firește, de fumuri de grandoare (pe Kovaliov, dar mai ales pe celălalt, pe… Nas) și mă amuz întrebîndu-mă (naratorul e necreditabil) cum de Nasul a ajuns ca pînă la urmă să se întoarcă la posesor.

…Cred totuși că s-a salvat (ne)văzîndu-și lungul nasului. Să fi dorit cineva să-i mai taie din nas? La fumuri și la aere nu a renunțat de tot. Risc și zic că nasul nu e nas destul, dacă nu e și fudul. 

Ohara Donovetsky este profesoară și scriitoare.