Discuţia despre cît şi cum muncim în societatea modernă nu e nouă, dar a devenit în mod vădit de actualitate în Marea Britanie în ultimii ani, în mod special începînd cu 2008, odată cu debutul Credit crunch-ului. Ea s-a înteţit pe măsură ce criza economică şi-a făcut simţite efectele. Vom continua să muncim la birou de la 9 la 17, cu concedii de cîteva săptămîni pe an şi o pensie generoasă în jurul vîrstei de 60 ori 65 de ani, sau poate a venit momentul să ne gîndim şi la altceva, un alt model de organizare a vieţii sociale şi economice? Comunicarea cu ajutorul Internetului, a e-mail-ului şi a reţelelor sociale a devenit aproape un fapt banal de viaţă – mai are rost să ne deplasăm la birou? Şi, dacă da, chiar e nevoie să o facem de luni pînă vineri?

Mai mult decît atît, pe măsură ce automatizarea şi tehnologizarea schimbă ritmul vieţii noastre de toate zilele, tot mai multe locuri de muncă, în mod special cele prost plătite, dar nu numai, sînt înlocuite de maşini automate şi roboţi industriali. Chiar şi în China, ţară unde munca manuală are o pondere covîrşitoare, proprietarii de fabrici au început să introducă roboţi industriali, după cum relata recent revista britanică The Economist.

În discuţie apar însă şi alţi factori, iar criza economică n-a făcut altceva decît să îi aducă şi mai mult la suprafaţă. Vîrsta pensionării creşte treptat şi pensiile nu mai sînt ce erau odată, spre nemulţumirea, în mod special, a celor care lucrează în serviciile publice.

Cum rezolvăm problema şomajului în rîndul tinerilor? Cu o rată de cam 20%, Marea Britanie nu e într-o situaţie atît de gravă precum Spania, unde şomajul în rîndul tinerilor e de peste 45%. Totuşi, nici o ţară nu îşi doreşte să producă şomeri pe bandă rulantă în loc de absolvenţi.

Un alt aspect este cel al mobilităţii sociale. Discrepanţele dintre venituri situează clasele sociale în lumi diferite, cu cele două extreme, de o parte fat cats, cu prime şi salarii mari, de cealaltă săracii care locuiesc în apartamente sociale.

În sfîrşit, discuţia despre felul în care muncim aduce în atenţie un alt aspect: impactul pe care continua deplasare a milioane de oameni spre şi dinspre serviciu o are asupra mediului.

Care ar fi aşadar soluţia?

O idee ceva mai veche pluteşte în aer – aceea că, într-o economie modernă, oamenii ar trebui să muncească mai puţin şi să aibă mai mult timp de leisure, adică timp liber (în Marea Britanie, deocamdată, lucrurile stau tocmai pe dos, astfel că ideea rămîne o utopie).

Fundaţia pentru o Nouă Economie (New Economics Foundation – NEF) din Marea Britanie a venit cu o propunere: săptămîna de lucru de 20 de ore. La prima vedere nu pare atît o soluţie, cît un mod de a-ţi pune singur piedică. Dacă vom munci pe jumătate, nu va scădea şi productivitatea la jumătate?

Economiştii de la New Economics Foundation spun însă altceva: e o metodă simplă şi sigură de a reduce şomajul, consumul, inegalitaţile, lipsa de interes pentru muncă, emisiile de carbon. Pe scurt, dacă doi oameni împart un loc de muncă, amîndoi sînt fericiţi pentru că amîndoi au suficient timp pentru asta. Sigur, există şi aspecte negative, deloc de neglijat – dacă muncim mai puţin, cîştigăm mai puţin. Economiştii de la Fundaţia pentru o Nouă Economie spun însă că nici acum nu e bine, fiindcă am ajuns să trăim ca să muncim, să muncim ca să cîştigăm şi să cîştigăm ca să consumăm. Avînd mai mult timp la dispoziţie, vom putea petrece mai mult timp cu familia, cu prietenii, făcînd voluntariat, lucrînd în folosul comunităţii, în general – lucruri pentru care nu avem nevoie de mulţi bani.

Propunerea nu a fost însă ferită de critici. Cei care i se opun spun că au mai existat şi alte ţări care au încercat lucruri similare, ca de pildă Franţa, unde, acum cîţiva ani, a fost introdusă săptămîna redusă de lucru, şi că rezultatele au fost mult sub aşteptări.

Între timp, dezbaterea continuă. Văd că The Economist a lansat o pagină specială pe Internet: „Has 9 to 5 had its time?“.

Ana Perescu Nelson e jurnalist şi locuieşte la Londra.

Foto: L. Muntean