„Să ne ferească Dumnezeu de eroismul sîrb şi de cultura croată“ (Miroslav Krleza) 

„Ia-o pe asta“, mă sfătuieşte şi, pentru a mă convinge, bate cu o cheie mare de metal în piatră. Blocul de piatră răspunde cu un sunet cristalin. „Din asta a fost făcut Podul Vechi“, îmi zice artizanul căruia îi cerusem o piatră.

În Bosnia şi în Balcani sînt multe poduri vechi şi noi, frumoase, antice, importante, faimoase, mari, dar cînd se spune „Stari Most“, ştim cu precizie că este vorba despre acel unic pod: podul medieval din Mostar. Construit acum cinci secole, a fost distrus în timpul războiului din Bosnia-Herţegovina, în 1993. Unităţile croate l-au bombardat timp de două zile, pînă cînd, pe 9 noiembrie dimineaţa, la 10,15, podul s-a prăbuşit în rîu. Distrugerea Podului Vechi a fost punctul culminant al războiului pe care croaţii îl purtau împotriva prietenilor, vecinilor şi aliaţilor de pînă mai ieri: musulmanii bosniaci. Cu un an înainte să înceapă războiul în Bosnia-Herţegovina, Armata Populară Iugoslavă (JNA) deplasase o seamă de unităţi la Mostar. Le văzusem în martie 1991. Avuseseră loc crime sporadice, dar oamenii scandalizaţi şi ultragiaţi spuneau că e vorba despre rezervişti beţi, care traversau Podul Vechi într-un jeep. Dădeau din cap neîncrezători, ca pentru a spune că un asemenea comportament din partea unor persoane care nu respectau lucrurile sfinte (căci pentru ei, Podul era, şi este încă, o instituţie divină) nu promitea nimic bun.

Într-adevăr, în 1992, JNA a pus Mostarul sub asediu, bombardîndu-l sistematic şi fără milă. Încă de atunci, tirurile de artilerie ordonate de generalul sîrb Momcilo Perisic provocaseră daune bătrînului pod. În primul an de război, bosniacii şi croaţii au luptat împreună împotriva duşmanilor comuni, sîrbii. Dar cînd, în 1993, cu „planurile de pace“, comunitatea internaţională premia ocupaţia, în loc să sancţioneze agresiunea (sîrbă), croaţii s-au repezit să-şi ia „propria parte“ din Bosnia-Herţegovina (despre asta scrie, între altele, Luca Rastello în foarte frumoasa lui carte La guerra in casa).

Lovitura de graţie

Croaţii au fost cei care au dat lovitura de graţie Podului Vechi. Cei răspunzători de distrugere – şase croaţi bosniaci, care erau cei mai importanţi exponenţi politici şi militari ai aşa-numitei Comunităţi Croate din Herceg-Bosna (o entitate autoproclamată în 1991 şi dizolvată în 1994) – au fost consideraţi de Tribunalul de la Haga vinovaţi de „asociere pentru săvîrşirea unui act criminal“ şi au primit condamnări între 10 şi 25 de ani de închisoare. Printre ei se află generalul croat Slobodan Praljak, condamnat la 20 de ani, considerat principalul responsabil pentru distrugerea Podului Vechi. El a fost cel care a declarat că „pietrele alea nu aveau nici o valoare“.

Distrugerea Podului Vechi nu a fost un gest întîmplător, nici acţiunea cîtorva soldaţi indisciplinaţi. Dimpotrivă, a fost rezultatul unei strategii planificate de politicienii croaţi şi de şefii croato-bosniaci pentru a elimina populaţia musulmană. În verdictul dat împotriva celor şase croaţi, Tribunalul de la Haga susţine că „distrugerea Podului Vechi reprezintă o violare a legilor şi a uzanţelor războiului, un act conştient din partea autorilor, care urmăreau să distrugă identitatea culturală prin intermediul distrugerii materiale şi prin slăbirea populaţiei.“

În 2004, Podul Vechi a fost reconstruit după planul original şi cu piatra locală numită tenelija, extrasă din mina de la Mukosa, cu care podul fusese construit cu cinci secole în urmă. Pentru frumuseţea şi unicitatea sa, Stari Most a fost recunoscut ca bun de patrimoniu mondial şi pus sub protecţia UNESCO. În Antichitate, să construieşti un pod era considerată o operă de mare binefacere, nu numai pentru că viaţa cotidiană a oamenilor era uşurată, ci şi pentru funcţia sa de a uni ceea ce era despărţit, depărtat, diferit. De aceea, Papa este numit şi Pontifex – făuritor de poduri.

„Bătrînul“ (aşa îl numeau, cu tandereţe, locuitorii din Mostar) unise, timp de cinci secole, malurile de est şi de vest ale rîului Neretva. Unea oamenii, religiile, etniile şi lumile diferite. Cu timpul, a devenit simbolul principal al oraşului, punctul de referinţă pentru locuitori, făcea parte din identitatea lor culturală, era expresia culturii bosniace.

Opera lui Hajrudin

În afară de importanţa sa metafizică, Podul Vechi este o bijuterie a arhitecturii medievale otomane şi, prin urmare, valoarea sa simbolică trece dincolo de sentimentele localnicilor. Arcul lui fragil – semiluna elegantă care desparte albastrul profund al rîului Neretva de dedesubt de cerul azuriu de deasupra – îl face special, printre cele mai frumoase 20 de poduri din lume, conform unui clasament recent.

E greu să-l priveşti fără să admiri geniul autorului care a reuşit să construiască o operă în perfectă sintonie cu peisajul. Podul pare o structură naturală, ca şi cum ar fi crescut spontan, şi nu construit. Mai mult, dacă privim punctul din care se ridică, pare că arhitectul a vrut să sfideze natura, unind malurile acolo unde rîul e încă sălbatic şi de nedomesticit.

Podul din Mostar a fost construit în 1557 de arhitectul Hajrudin Mimar, discipolul lui Sinan, părintele arhitecturii otomane clasice. A fost făcut din 456 de blocuri din piatră albă, care se ţin împreună datorită unui sistem de încastrări şi îmbinări. E protejat de două turnuri fortificate: turnul Helebija, la nord-est, şi turnul Tara, la sud-vest. Cînd a fost construit, era podul în formă de arc cel mai mare din lume. Unele probleme tehnice legate de construcţie rămîn un mister: cum a fost ridicat podul, cum a fost transportată piatra de pe un mal pe altul, cum a rămas în picioare schelăria de-a lungul întregii perioade de construcţie. Podul poate fi catalogat printre cele mai mari opere arhitectonice din timpul său.

Filmul distrugerii, realizat de bosniacul Zaim Kajatz, a făcut în scurt timp înconjurul lumii. Actul barbar a provocat indignare şi condamnare unanimă. Distrugerea podului a fost comparată cu distrugerea Varşoviei de către nazişti sau cu demolarea Catedralei din Köln.

Vestea

Noi eram convinşi că Stari Most fusese construit pentru eternitate. De aceea, vestea distrugerii ni se părea imposibilă. La început, nimeni nu credea. Tragicul eveniment ne-a marcat atît de puternic, încît cei mai mulţi dintre noi îşi amintesc exact unde erau şi ce făceau în momentul în care au aflat vestea. Cînd s-a răspîndit ştirea despre distrugerea podului, asediat timp de un an de sîrbi şi expus bombardamentelor croaţilor, oamenii din Mostar au reacţionat instictiv. „Persoanele care se ascundeau în pivniţe, neîncrezătoare şi nepăsătoare faţă de pericol, au ieşit din refugii şi s-au dus în fugă spre mal, căutînd podul. Sute de bărbaţi, femei, copii fixau cu privirile uluite golul, prăpastia. Bătrînul nu mai era. Strigau, plîngeau, ameninţau, blestemau, îşi înălţau braţele către cer şi întrebau: de ce?“ – a scris în jurnalul său Dzemal Humo, poet din Mostar.

Jasminko S. îşi aminteşte că era copil, aflat în refugiu; a intrat în casă şi şi-a găsit mama plîngînd. Se gîndea că tatăl său fusese ucis în război, dar mama i-a spus, printre lacrimi: „Mai rău, au dărîmat Podul Vechi.“ „Am aflat vestea pe cînd eram în tranşee, în linia întîi. Mă simţeam ca şi cum cineva m-ar fi lovit în stomac cu o bîtă de baseball“, zice Goran O. „Am plîns, căci am înţeles că pierdusem nu doar Podul Vechi, ci şi oraşul meu; pentru totdeauna.“ Zeljko, un croat, ţinut prizonier de armata din Bosnia-Herţegovina, are amintiri dramatice: „Eram prizonier. Nu ştiam despre prăbuşirea Podului, pe care îl iubeam, Bătrînul era şi al meu. Cîţiva membri ai armatei bosniace m-au luat la pumni, m-au bătut, mi-au rupt un picior“; se răzbunau pentru ceea ce făcuseră croaţii cu Podul Vechi.

Eu, pe 9 noiembrie 1993, mă dusesem în vizită la pictorul Emir Dragulj, la Zemun, o suburbie a Belgradului. Dragulj mi-a deschis uşa plîngînd. Credeam că se întîmplase ceva cu fratele lui, rămas în Sarajevo, dar pictorul mi-a spus că la radio tocmai fusese confirmată ştirea că Podul Vechi fusese distrus.

În ziua de după distrugerea podului, pe 10 noiembrie 1993, fostul preşedinte croat Franjo Tudjman i-a întîlnit pe principalii săi colaboratori. Conform transcrierilor, Tudjman a întrebat: „Între noi fie vorba, în termeni militari, cine cîştigă cel mai mult din distrugere?“ „Noi“, i-a răspuns ministrul şi preşedintele Republicii Herceg Bosna, Mate Boban.

Reconstrucţia

Unsprezece ani după război, Stari Most a fost reconstruit. Azi străluceşte ca podul original, de-a lungul a cinci secole. Noaptea, luminile (oferite de guvernul italian drept contribuţie la reconstrucţie) îl fac spectaculos. Podul este atracţia cea mai vizitată din Herţegovina, după Medjugorje. În fiecare an, conform tradiţiei inaugurate în 1968, tineri îndrăzneţi şi bine antrenaţi sar de pe pod, de la o înălţime de 27 de metri. În afară de aceste simboluri însă, la Mostar a triumfat politica distrugerii şi divizării. Populaţia de dinainte de război a fugit, mai ales în ţările scandinave, ca şi în Croaţia sau Serbia. Oraşul are astăzi aproximativ 120.000 de locuitori, majoritatea croaţi, sosiţi din alte părţi ale Bosniei. Mostar e făcut azi din două oraşe – toate serviciile publice sînt duble: două poşte centrale, două gări centrale, două sisteme de educaţie, două universităţi, doi furnizori de apă, două întreprinderi municipale pentru curăţenia publică, două corpuri de pompieri.

Pe malul drept al rîului Neretva este „Mostarul croat“, bine întreţinut, cu puţine semne ale războiului. Conform unui sondaj, 80% dintre tinerii croaţi din Mostar nu au vizitat şi nu au traversat niciodată Podul Vechi. Pentru ei, odată cu dărîmarea podului, „a dispărut din Balcani ultimul turc“, cum scria în epocă presa croată.

Pe malul stîng, majoritatea e constituită din bosniaci. Partea aceea a fost aproape rasă de pe faţa pămîntului. Acolo au fost ucişi, în 1994, trei jurnalişti italieni (Ota, D’Angelo, Luchetta), de un proiectil tras dinspre poziţiile croate, în timp ce ei făceau un reportaj despre copiii din Mostar. Croaţii şi bosniecii din cele două Mostaruri nu trăiesc împreună, sau unii lîngă alţii, ci – aşa cum observa un jurnalist local – unii împotriva altora. Dacă se întîlnesc, trec mai departe fără să se privească, fără să-şi spună o vorbă.

Cu trecerea anilor, s-a demonstrat că distrugerea podului nu s-a datorat unei neglijenţe sau unui incident involuntar. A fost un act premeditat, un mesaj puternic, din partea unor barbari criminali, care urmăreau separarea completă a etniilor, a celor două maluri, a celor două lumi.

Stari Most şi-a pierdut azi funcţia principală. Nu mai uneşte, a devenit o metaforă a contrariului. Frumos şi strălucitor, Podul Vechi ne arată unde duc ura şi dezumanizarea. 

Azra Nuhefendici este scriitoare şi jurnalistă, corespondentă a publicaţiei online Osservatorio Balcani e Caucaso. În 2010, a obţinut Premiul „Writing for Central and Eastern Europe“, acordat de agenţia austriacă de presă APA şi de Bank Austria.

Articolul a apărut original în Osservatorio Balcani e Caucaso