E întrebarea cu care o necăjeam pe bunică-mea de fiecare dată cînd ajungeam la Cluj și ne aștepta cu o masă întinsă, plină cu de toate, chiar și în acele vremuri de sărăcie lucie din anii ’80 în care galantarele magazinelor erau goale, nu știu cum de reușea, își avea „relațiile“ ei cu femeile de pe la țară, mai cosea cîte o fustă pentru niște ouă sau smîntînă. Aperitivele – caș, slănină, ouă umplute, salată de vinete etc. – erau urmate de ciorbele ei ardelenești desăvîrșite, îmi amintesc de lușcoș, pe care îl detestam (acum îmi place) pentru că semăna cu un soi de sarmale lichide, sau de supa galbenă cu găluști, apoi de puiul la cuptor, pui sfrijiți, că așa erau în comunism, totuși vedeai carnea, puteai să pui mîna pe copan și, la final, una dintre prăjiturile ei cu multe foi și cu diferite creme, poate „Greta Garbo“ sau „Albă ca Zăpada“ sau pur și simplu o prăjitură cu mere simplă, perfectă. Totul stropit discret cu pălincă sau vișinată făcută în casă, tata-mare era responsabil cu umplutul paharelor ca de păpuși, pe la al treilea rînd spunea: „Atîîît!“, o făcea premeditat și cu un strop de zgîrcenie, ca să-i mai rămînă și lui pentru după-amiezele în care cotrobăia prin cămară, în căutare, chipurile, de borcane de iaurt goale sau altceva inofensiv, ca să mai tragă pe ascuns cîte o dușcă. Și un sirop de zmeură pentru mine. Cu sifon. După tot acest festin pregătit special pentru cei dragi care veneau din orașul cel mare unde nu aveau legături cu femei de la țară, așa că mîncau tocănă de cartofi cu parizer și alte încropeli sărăcăcioase, vag comestibile, ne prăbușeam ghiftuiți pe canapelele din sufragerie, iar taică-miu întreba pe un ton filozofic, mai în glumă, mai în serios: „Mamă-mare, noi mîncăm ca să trăim sau trăim ca să mîncăm?“. Mama-mare, fericită că ne vedea pe toți sătui, răspundea rîzînd: „Păi, trăim ca să mîncăm!“, apoi își dădea seama că era cît pe-aci să cadă în capcană și se corecta repede: „Mîncăm ca să trăim… cum altfel?“. Apoi avea un moment de derută și ridica pur și simplu din umeri: „Nu știu, Antoane!“.

Da, mîncam ca să trăim, ca să su­praviețuim, însă mîncarea era un scop în sine – în primul rînd, procurarea ei, orele petrecute la coadă cînd „se băga“ cîte ceva, orice, și riscai să nu mai prinzi, stăteai degeaba, înțepenit de frig, la minus 10 grade. Era un eveniment cînd cineva „dădea o masă“, nunțile, botezurile, pomenile erau așteptate cu nerăbdare, nu mai conta cine naște sau cine moare, știai că vei pleca de acolo cu burta plină. Te dădeai peste cap de Paști, de Crăciun, de Revelion ca să miroasă și la tine în casă a ceva bun, să simți că e sărbătoare. Așa că acum o înțeleg și pe mama-mare și deruta ei, pentru că se poate spune și că trăiam ca să mîncăm, totul era cu dublu sens și cu „șopîrle“ în anii aceia.

N-am fost un copil mofturos, eram unul dintre copiii despre care se spunea că mănîncă „bine“, mai ales prin vizite mîncam din politețe tot din farfurie, ca să nu supăr gazda, mai ales că știam cît de dificil era să pui ceva pe masă. Și mai tîrziu m-am mulțumit cu ce aveam, n-am fost niciodată o gurmandă. De multe ori am sărit peste mese chiar dacă mi-era foame, știam că la un moment dat va trece și foamea. Foamea aceea din anii comunismului în care a mînca o friptură cu cartofi prăjiți era o sărbătoare în sine a rămas doar în amintiri. Vremurile s-au schimbat, cel puțin teoretic avem de toate, totuși pe undeva am rămas o nație de hămesiți, de nesătui, de fomiști, pentru că în România, trebuie să recunoaștem, se mănîncă mult. La masa de prînz, în familiile mai mult sau mai puțin tradiționale, cele trei feluri sînt respectate cu sfințenie, iar ciorba care umflă burta e nelipsită, la restaurant o porție babană contează, am întîlnit oameni, și nu puțini, care se gîndesc obsesiv la mîncare – ce mîncăm azi?, dar deseară?, ce gătim pentru mîine? Eram la un restaurant cu specific unguresc din Tîrgu Mureș și am observat o fată în jur de 20 de ani de la o masă alăturată cum mînca. De altfel, era imposibil să n-o observi – avea în față o ditamai farfurie cu coaste de porc, cartofi, murături, ceva ce eu n-aș fi putut să termin nici în două zile. Mînca cu conștiinciozitate, cu religiozitate, făcînd total abstracție de prietenii cu care venise la cîrciumă și de conversațiile din jur – o îmbucătură din coastă, un cartof, o murătură, o gură din paharul de vin, un oscior ros cu o mină concentrată, altă coastă, alt cartof, altă gură de vin. Oare o să reușească să termine? – m-am întrebat și am uitat să mă holbez, spectacolul era fascinant, ca la un concurs de tipul cine poate mînca hamburgerul de 3 kg. I a luat o oră să termine, dar a reușit, oasele erau bine lustruite, nu rămăsese nici măcar un cartof. Fata asta tînără era rotundă ca o bilă, însă e un amănunt lipsit de importanță aici, ce m-a mirat era că pe chip nu i se citea nici o satisfacție, nici o bucurie, nimic.

Altădată, pe litoralul bulgăresc, m-am nimerit la un restaurant alături de un cuplu de români, în jur de 35 de ani. Amîndoi destul de slabi, destul de fit. I-am privit cum au înfulecat în timp record, o jumătate de oră maximum, trei feluri de mîncare – aperitiv, supă și felul principal –, au dat gata și vreo două lipii cu usturoi care erau destul de mari. În timpul mesei, din nou nu au schimbat mai mult de două cuvinte din care mi-am dat seama că sînt români. M-am gîndit că rareori eu pot mînca mai mult de un singur fel la o masă – oare sînt anormală? Dacă mînînc ciorba, de exemplu, felul doi poate să nici nu mai existe.

N-am fost niciodată la all-inclusive, nici măcar la vreun restaurant de tipul all you can eat, însă am avut parte din plin de experiența micului dejun de tip bufet suedez pe la hoteluri din străinătate și, după conținutul farfuriilor, îmi dădeam seama care erau românii. Farfurii umplute pînă la refuz cu de toate, exact ca la shaorma „cu de toate“. În general, numai mîncare consistentă „ca la mama acasă“, tot ce e mai caloric și mai unsuros – omlete, bacon, cremvurști, cașcaval și întîmplător cîte o feliuță de roșie, așa, de culoare, apoi prăjiturile, brioșele, foietajele. Cei mai mulți nu puteau mînca tot, oricît s-ar fi străduit, abandonau jumătate din ceea ce-și puseseră în farfurii, mîncare irosită. În tot acest timp, ceilalți turiști de prin alte țări mai decojeau și cîte un fruct, mai amestecau și într-un bol cu iaurt cu cereale, odată am admirat un elvețian (îl cunoșteam) care a uns cu meticulozitate o feliuță subțire de baghetă cu un strat și mai subțire de unt, apoi a întins și mai meticulos niște miere, ăsta a fost tot micul dejun al lui. Ca românii mai procedau doar rușii din clasa muncitoare, dintr-un hotel de la Sozopol, rădeau tot la micul dejun, dacă nu te trezeai la 8, nu mai prindeai nimic. Deh, nații trecute prin comunism! – veți zice, chiar dacă se schimbă generațiile, foamea rămîne în ADN. Și teama de a nu rămîne nemîncați. Poate e mai mult decît atît – felul în care mîncăm, cît mîncăm, mai ține și de bun-simț.

La petreceri, cocktailuri, sindrofii cu bufet suedez, de regulă, rămîn nemîncată pentru că nu-mi vine să mă înghesui cu alți o sută cînd se aduce mîncarea, să dau din coate. Este momentul în care nu mai contează nimic din ce se întîmplă în jur, nu contează că vorbește unul pe scenă singur ca televizorul sau că altul cîntă, că se dau premii etc., nu mai contează scopul în sine al evenimentului, umplerea burții trece pe primul plan. Prin anii ’90 exista o specie despre care nu mai știu dacă o fi pe cale de dispariție – pișcotarii. Erau unii care nu ratau nici un eveniment monden din București, fie el aniversare, lansare a ceva, vernisaj. Veneau doar să mănînce, uneori își mai luau și acasă, la pachet.

Așadar, după 30 de ani de la căderea comunismului, întrebarea cu care o necăjeam pe mama-mare este în continuare derutantă și nu-și găsește un răspuns. Tot ce pot să vă spun este că de foame nu se moare atît de ușor, am experimentat. La un moment dat am ținut o dietă în care pur și simplu mi-am micșorat porțiile la limită, mîncam exact cît să încapă într-o ceșcuță de cafea. Abia atunci mi-am dat seama cît de puțină mîncare ne trebuie, de fapt nouă, niște animale leneșe și citadine, ca să supraviețuim.

Foto: Gabriela Cuzepan