Facem, de cele mai multe ori, automat aceleași gesturi pe care ni le dorim eterne și care ne dau, în ciuda altor vîrtejuri destabilizatoare, sentimentul ordinii și al unei oarecari permanențe. În sinea noastră știm că respectivele gesturi nu sînt deloc eterne, că oricînd ceva din afara noastră sau chiar din noi le-ar putea da peste cap. Și totuși ne încăpățînăm să le săvîrșim pe aceleași, ca un fel de garanție a supraviețuirii noastre și de revoltă minimalistă în fața morții.

Doar că aceleași gesturi capătă alte aparențe cînd epocile se schimbă. Și, odată cu ele, se schimbă ideologiile, mentalitățile și tehnologiile. Ba chiar oamenii cu care împărțeai gesturile nu mai sînt aceiași sau nu mai sînt deloc. Și cu toate acestea, căutînd ordine în haosul care te-nconjoară, încerci, pe cît poți, să le păstrezi aceleași.

De pildă, să te trezești și să arunci o privire în jurul tău, apoi pe geam. De cînd mă știu, interiorul asupra căruia îmi arunc întîi ochii e unul atipic și imperfect: probabil pentru că așa a fost cel din copilăria mea și, conștient sau nu, mereu l-am refăcut pe acela. Acum, de pildă, aproape în prima clipă de trezie ochii-mi cad pe un afiș cu The Doors, care-l înfățișează pe Jim Morrison într-o variantă roșu aprins cu negru. Nici nu mai știu în ce măsură afișul mai e reprezentativ pentru gusturile mele muzicale actuale – în sensul că mereu o să-mi placă The Doors, dar fără să le dau vreo atenție specială în momentul de față, fără să trăiesc în umbra „ideologiei“ lor. (Ceea ce nu-nseamnă că o să-l retrag vreodată pe Jim Morrison de la locul lui binemeritat.)

Pe vremuri, în vechea mea cameră din adolescență, deschideam ochii pe un afiș cu Beatles. Nu în varianta asta psihedelică, ci dimpotrivă, într-una pastel, cu ei patru creionați cu negru pe un fond bejuliu, neutru. Acum îi privesc pe The Doors doar cu nostalgia unor vremuri pe care, de fapt, nu le-am trăit niciodată. Atunci, Beatleșii negri pe bej chiar erau lumea mea, le ascultam cu religiozitate cîntecele și credeam în multe dintre mesajele lor. Chiar și azi mă impresionează pînă la lacrimi „Eleanor Rigby“, și mă întreb, la fel de serios ca atunci, „All the lonely people / Where do they all come from? / All the lonely people / Where do they all belong?“. Și, la fel, chiar și la vîrsta asta coaptă, îmi place povestea de dragoste incertă și neconsumată din „Norwegian Wood“. Și chiar și avîntul înțelept din „Revolution„ („Well, you know / We all want to change the -world“). Precum și tot mai mult, cu trecerea timpului, spiritul din „Help“: „When I was younger, so much younger than today / I never needed anybody’s help in any way / But now these days are gone, I’m not so self assured / Now I find I’ve changed my mind and opened up the doors“. Deși nu mai rezonez la fel cu „Ob-La-Di, Ob-La-Da“, preferatul meu de altădată…

După ce ochii-mi cad pe afiș și prin camera care arată încă studențească, pe punctul de a fi amenajată comme il faut, între dormitor, birou și depozit, alunecă pe geamul semi-acoperit. Destul de descoperit, însă, cît să întrevezi lumea de afară și să te bucuri de ea. Mai ales dacă ai norocul ca geamul tău să dea spre ceea ce pare o junglă urbană, plină de pomi și păsări, dar nu e, de fapt, decît spațiul verde din spatele blocului. Care, probabil, lăsat în plata Domnului, s-a dezvoltat singur în voie mimînd o grădină sălbatică, să zicem, exagerînd voit, englezească. Căci chiar dacă, în realitate, privirea ți se odihnește pe mai multe planuri suprapuse, tu poți să-ți imaginezi că ele fac parte toate dintr-unul singur: și turla albă și rotundă ce se ițește în zare, și turnul alb-cenușiu ce crește din acoperișul clasic, și zidurile jupuite din cărămidă ce par ruine romantice, și copacul rotund zis al vieții, dublat de unul ascuțit, făcut parcă doar din fire buclate și dantelate. Totul tranzitat, cînd în viteză, cînd lenevos, de vrăbii, ciori, pescăruși, porumbei și grauri ce-și întemeiază familii și își asigură coșul zilnic.

Îmi aduc aminte cum, în vremile de dinainte, în fața geamului, în adolescență, se ridica un alt bloc. Era simpatic sau indecent că puteam să văd, prin încă un rînd de geamuri, în casele oamenilor de acolo. Nu vedeam tot, doar cît să-i cunosc pe unii dintre oamenii de acolo mai bine decît pe alții din viața reală: erau cei din tabloul meu, dintr-o viață virtuală, pe care atunci nu știam s-o denumesc ca atare. Ca-n, așa cum am mai scris, Rear Window al lui Hitchcock, în care James Stewart și Grace Kelly descoperă o crimă. Eu nu am descoperit nici o crimă, ci doar nedreptatea care i se făcea motanului negru Musa, cred că de la etajul al doilea, care era mereu scos pe balcon, în ciuda voinței lui (pe care și-o manifesta explicit prin mieunături fără de sfîrșit) și reprimit doar după perioade ce-mi păreau infinite. O mai vedeam pe vecina de vizavi, o fată de vîrsta mea, elevă și ea, în aceeași clasică uniformă, care m-a salvat (cum, iarăși, am mai povestit) odată de la un incendiu: uitasem uleiul pentru omletă pe foc atît de mult încît tigaia era în flăcări. Dacă nu mi-ar fi făcut ea semn, pe geam…

Alte mici gesturi, altă dată.

Foto: wikimedia commons