Știu rețeta perfectă prin care poți face un copil să citească. Am experimentat-o pe pielea mea. Am crescut cu ea. Și știu bine că, dacă a funcționat în cazul meu, ar putea funcționa în cazul oricărui copil ca mine: un copil crescut într-un cartier oarecare al Ploieștilor, înțesat de adulți mai curînd cu studii medii, fără acces la mari conversații culturale sau la faimoase cercuri literare. Un copil care funcționa după un orar fix, pînă la prînz școală, apoi teme, cărți și odihnă pînă la cinci după-amiaza și, în sfîrșit, strada cu trotuare colorate de cretă și călcate de teniși pînă seara tîrziu.

Mai întîi au fost mama și biblioteca din sufragerie, întinsă pe doi pereți largi, la care se adăuga orice bucată de mobilier care putea susține vrafuri de cărți: noptiere, birouri, pervaze, sobele de teracotă inutile în timpul verii, margini de fotolii ori capacul lăzilor de pat. Nu știu în cît timp a construit mama biblioteca. Dar mi-o aduc aminte venind de la serviciu, o dată sau de două ori pe lună, cu un pachet mare, învelit în hîrtie albă sau albastră, legat cu sfoară. Erau cărți luate pe sub mînă, cu micile șpăgi de rigoare, de la același librar, cărți bune, autori mari, care rareori ajungeau pe rafturi. (Sau, dacă ajungeau, erau vîndute la pachet cu omagii „marelui conducător“.) Tăia sfoara cu un cuțit zimțat, împăturea cu grijă coala de hîrtie, împărțea cărțile pe colecții (BPT, „Romanul secolul XX“, cărți de istorie sau cărți de poezie) și le rînduia grăbit, pe raft. Rupea bani serioși din salariu pentru fiecare grămadă de cărți pe care o aducea acasă, iar lucrul acesta îl făcea firesc, fără ostentație, fără discursuri mobilizatoare, fără să facă vreodată paradă de preocupările ei literare în dialogurile amicale sau domestice. Îndemnurile explicite la citit erau rare, iar obligativitatea de a deschide cartea funcționa doar pentru manuale. Ne povestea, din cînd în cînd, mici anecdote din paginile pe care le avea alături, pe noptieră. Altfel, în fiecare seară, dar absolut în fiecare seară, ea și tata citeau. În cei douăzeci de ani petrecuți în casa părintească nu cred să fi trecut vreo seară în care să nu mă întîlnesc cu aceeași imagine pe care o am și acum în minte cînd mă gîndesc la ei: ochelarii pe nas, degetul care caută automat pagina îndoită cu o seară înainte și liniștea întreruptă doar de foșnetul paginilor. Niciodată nu am avut oră strictă de stins lumina: puteam sta toate trei surorile la citit cît voiam. Părinții interveneau sever doar dacă auzeau gălăgie în dormitoarele noastre. Citeam serile, citeam după-amiaza, pînă la ora la care aveam voie să ieșim pe stradă, citeam în vacanțe la țară, citeam pe drumul spre mare sau pe plajă.

Mai apoi au fost prietenele și colegele de liceu. Pînă la ele, am citit cum m-a tăiat capul, fără o listă anume, certificată de vreo programă școlară sau de vreo autoritate în domeniu. Citeam mult, tot ce cumpăra mama și tot ceea ce vedeam că îl pasionează pe tata. Prietenele și colegele de liceu pedagogic mi-au dat să citesc. Știu și acum cine mi-a povestit, îndrăgostită, despre Cinghiz Aitmatov și Cîntecul stepei, cîntecul munților, cine mi-a împrumutat, febril, Legături primejdioase și Cvartetul din Alexandria, mi-aduc aminte perfect fragmentul din Cine își amintește de oameni…, citit într-o seară de toamnă de o veche și dragă prietenă. Îmi amintesc fiecare vers, fiecare titlu, fiecare autor, fiecare ceas în care i-am descoperit și alături de cine.

Răsfoiesc acum net-ul și revăd toate cărțile citite, însoțite de amintirea dialogurilor vesele, grave, la ceas de taină sau în miezul zilei și al lumii, dialoguri curgînd în curtea liceului, pe bulevard sau pe trecerile de pietoni parcurse neglijent, în drumul lung pînă acasă. Răsfoiesc Facebook-ul și îmi găsesc colegele de liceu, Elena, Luminița, Corina, Gabriela, Alice, Eliza, Magda, Andra, Nina, Camelia, Carmen, Daniela, Florentina, și știu că orice gînd din lecturile vechi devine cărare pentru o biografie comună de adolescenți.

Altă rețetă pentru a face un copil să citească nu știu, decît pe aceea în care cartea este strîns legată de fragmente importante de biografie: acasă, părinți, prieteni, colegi, visuri, școală, ani care se strîng în urmă…

Maria Iordănescu este psiholog.

Foto: wikimedia commons