Medina ca tip urban

E al şaselea set de sărbători de final de an pe care îl petrec consecutiv în afara ţării, nu neapărat din răsfăţ, ci, mai degrabă, datorită circumstanţelor familiale. Aşa am putut să văd, cîţiva ani la rînd, Senegal (http://arhiva.dilemaveche.ro/index.php?nr=257&cmd=articol&id=9867,   http://arhiva.dilemaveche.ro/index.php?nr=205&cmd=articol&id=7486, http://arhiva.dilemaveche.ro/index.php?nr=167&cmd=articol&id=5507
http://arhiva.dilemaveche.ro/index.php?nr=265&cmd=articol&id=10231) şi, acum, Maroc. Este un loc prielnic, cu graniţe naturale, cu deschidere la Atlantic, şi care, de vizavi de stînca lui Tarek (Gibraltar), păzeşte şi intrarea în Mediterana. Cîndva, strîmtoarea nu despărţea neamuri diferite, ca după Reconquista. Munţii Riff şi Atlas, cel care ţinea pămîntul pe umerii săi, încadrează celelalte două laturi, deşi ţara se întinde şi dincolo de cele două masive muntoase, mai cu seamă la sud, în deşert.

Acum am revăzut Fes, Meknes, Volubilis şi am văzut pentru întîia oară Tanger şi Asilah. Despre Fes am mai scris (în Dilema veche, nr. 341, 25 august 2010) şi revizitarea oraşului nu a făcut decît să îmi reconfirme primele impresii. Oraşul vechi nu este, la drept vorbind, o colecţie de clădiri, ci un (între)ţesut de spaţii interioare şi exterioare, de curţi şi pasaje. Pozitivul meu e negativul vecinului, privatul meu este, dincolo de perete, publicul celorlalţi, o situaţie de concreştere. Dar imaginaţi-vă totul la scară urbană deloc redusă: ni s-a spus că vorbim despre peste 350 de hectare de medina (semnificativ mai puţin, totuşi, decît a reuşit să demoleze Ceauşescu în centrul Bucureştilor) şi de peste 100 km de străzi sau, în fine, de căi de acces. Există aglomerări de ţesuturi specializate: cei cu mirodeniile, cei ce lucrează în metal, în lemn, în piatră (chiar în faţa noastră se scriau pietre tombale); meşteşugarii de orice fel; pielarii (cu enormele călimări în care stau, probabil deja mumificaţi, cei ce tăbăcesc şi vopsesc pieile de vacă şi miel; în ciuda pitorescului, mi s-a părut a fi o pregustare a gheenei, locul, iertată să-mi fie asocierea). Există şi largo-uri, nu tocmai pieţe, umbrite. În fine, într-o asemenea densitate (în care abia dacă trece măgăruşul sau asinul încărcat cu marfă, singura formă de transport şi aprovizionare admisă), luxul înseamnă neconstruirea. Am vizitat un palat – ca şi invizibil de-afară – unui neofit, unde nu dimensiunea camerelor impresiona (deşi erau incredibil de detaliat decorate în arabesc, faianţe, piatră şi scris kufic, strat peste strat, ca şi şcolile coranice), ci aceea a salonului de primire, cu fîntînă în centru. La fel, moscheea: sacrificiul aici înseamnă spaţiul ne-edificat şi el este generos umbrit de portice care conduc către locul rugăciunii, închis doar pe trei laturi.

Prin comparaţie, medinele de la Rabat, Meknes şi Tanger sînt minuscule şi, deci, dezamăgitoare. Acelaşi miros de mirodenii, aceleaşi lucruri care nu par de trebuinţă nici turiştilor, nici localnicilor, aceeaşi dorinţă insistentă de a-ţi vinde totuşi ceva, orice, dacă ai făcut greşeala de a intra într-un astfel de loc de negoţ. Mîncărurile-s de felurime de feluri, de la sandwich cu carne din cap de oaie fiert şi expus în galantar la măsline, patiserie dulce şi sărată, smochine şi mai ales curmale, fistic şi fructe (mai ales portocale şi cele mai bune mandarine pe care le-am mîncat vreodată). Fiecare are şarmul său şi Tanger are, în plus, şi expunerea la ocean. M-am contrazis cu cei ai locului, care cred ca Tanger este locul de la care începe Mediterana. Nu, Mediterana e la est de Gibraltar.

Rabat este un exerciţiu formal pe teme de vile moderniste, pe care, la scara asta, nu l-am mai văzut decît la Haifa. Unele dintre ele sînt remarcabile, mult peste scara caselor moderniste din Bucureşti. Chiar şi acum, se proiectează case strict moderne, pe lîngă raţele moarte (dead ducks, ale lui Venturi) autohtonizante, şi am fost în cîteva interioare de cel mai strict bun-gust şi calitate incredibilă a proiectării. Pe lîngă asta, gardurile verzi sînt o splendoare, fiind compuse din plante care la noi abia respiră-n cîte-o vază, mari de-un deget; ei bine, acolo leandrul e arbore şi cactuşii – monstruoşi de mari. Dispuse pe lungul limitei de proprietate, cresc întreolaltă şi dau garduri şi de cinci-şase metri.

Mergînd prin medina Rabatului (în spaţiul arab, medina e cartierul vechi, miezul originar al urbelor, care, de regulă, se confundă cu souk-ul, piaţa, şi cu zona cea mai interesantă a lor), soţia mea a formulat următorul paradox: nu e pic de ordine în dispunerea spaţială de ansamblu, deşi, luate pe porţiuni, sau pe scări de detaliere, lucrurile sînt perfect amplasate unul relativ la celălalt. Spre pildă, străzile nu sînt perfect paralele, dar respectă, totuşi, o logică de aglutinare mai puţin aleatorie decît vor să ţi-o sugereze ghizii la Fes, de exemplu (evident, ca să îi angajezi, deşi un GPS ar face treabă la fel de bună). Asta la scară molară.

La scară moleculară, lucrurile stau încă şi mai bizar. Tarabele, deşi dispuse aparent aleatoriu una faţă de cealaltă, pe parcela proprie aleg să edifice, într-un echilibru instabil, dar niciodată tulburat, piramide şi conuri de produse perfect articulate reciproc, ba chiar şi împodobite. În întregime, însă, ni se pare totul înghesuit (şi chiar este). Îi bănuim pe orientali de horror vacui, de exces. Ansamblul o fi, pesemne, pitoresc, spunem noi, politicoşi, despre orice ni se pare fără noimă la străini, după cum şi alţii, ajunşi la Bucureşti, zic despre noi. Cum e capitala României? Un număr de proiecte care se înlocuieşte, încă, unul pe celălalt, de regulă prin violenţă (a naturii sau a politicii, care la noi ţine loc şi de administraţie). Cu rezultatul de tip quilt, petic lîngă petic de fărîmă de ordine, dar care nu puşcă la nivel de ansamblu.

Sau găsim un alt termen pentru oraşele lipsite de logică carteziană: au crescut organic! Sîntem, iarăşi, politicoşi. Sau ne închipuim fiinţe cu centrul în zona buricului (pentru că, atunci cînd Le Corbusier a luat de bună metafora corporală şi a făcut Chandigarh cu capul/centru în afara oraşului, a ieşit o catastrofă). Ceea ce vrem să spunem, de fapt, după secolul luminilor şi cele ce i-au urmat: raţionaliste, cu oraşe trasate cu rigla – mari bulevarde unind pieţe cu monumente şi edificii – este că nu pricepem cum concresc asemenea structuri urbane rizomatice.

Simona făcea, de fapt, o observaţie deleuziană: filozoful observa diferenţa de articulare a spaţiului între civilizaţia europeană şi cea, să spunem, a deşerturilor. Cum te orientezi într-un spaţiu fără repere fixe, pentru că nici orientarea după stele nu este atît de precisă în absenţa instrumentelor de luare în calcul a precesiilor echinocţiale? Mai pe scurt, de ce ni se pare lumea orientală ca fiind esenţialmente, nu doar aparent, dezordonată, deşi ea este, dacă se poate face o asemenea comparaţie, mai asemenea lumii decît cea... îmbunătăţită, pentru că modelată, a Occidentului iudeo-greco-creştin?

Dar lucrurile nu au stat diferit cu mult înainte nici în Europa. Am luat de la arabi, deodată cu goticul, şi structurile slabe de agregare urbană, în care ordinea este o stare de proximitate, se aplică doar la scări locale, iar ansamblul nu are, oricît de multă nostalgie am pune în termen, coerenţă. Picăturile de ordine recognoscibilă – aceea geometrică, a proporţiilor între diferitele părţi, supuse apoi (sau mai dinainte) controlului întregului – ansamblului şi, apoi, ansamblului de ansambluri care e cetatea – nu reuşesc, parcă, în cetatea medievală, să convingă întreaga materie construită să stea locului într-un (singur) chip ierarhic, geometric. Dar cum altfel era Akropolis, la Atena? Vedem noi de undeva frontal marile temple? Nu. Întotdeauna perspectivele par să fie construite astfel încît să vedem volume, nu faţade în ortogonal, cum s-a întîmplat ulterior cu oraşele romane (şi nici acolo cu toatele: Volubilis, capitala provinciei Mauritania Tingitana, are cardo şi decumanus, are arce de triumf, are forum cu basilica şi temple, dar nu e un exemplu privilegiat de cartezianism). De o parte, aşadar, grecii, care ne lasă proporţiile şi ordinea cosmică, pe de altă parte ne învaţă că oraşele, ca imagini ale lumii, nu sînt în întregime controlabile în devenirea lor. Cu lecţia asta parcurgem goticul, barocul şi, osteniţi de modernism, ajungem să o recitim în Complexitate şi contradicţie a lui Robert Venturi (1966), iar acum – în parametricism şi fractalitate.

De cealaltă parte, romanii, renaşterea şi neoclasicimul cu care, în formula sa epurată, ajungem pînă la jumătatea secolului al XX-lea: axe şi unghiuri drepte, centre geometric organizate, cu dominante clare, cu edificii monumentale (dar de un monumentalism bine proporţionat, totuşi), cu statui erecte (falogocentrice, ar fi spus Derrida) în capetele de perspectivă.

După cinci ani de mers la Dakar şi unul de Maroc, după ani de Turcie şi Grecie şi patrie natală, sînt dispus să conced că există cel puţin două feluri de ordine. Sau, mai puţin ofensatoriu: că imaginea noastră despre kosmos este reprezentată de oraşe complet diferite spaţial, fără ca între aceste două moduri ale reprezentării să se poată stabili vreo ierarhie. 

Augustin Ioan este arhitect, profesor la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti.

Foto: A. Ioan