Mă trezesc în lift, de la etajul 10 pînă la parter, cu o mamă împreună cu un copil care se ține de o sabie-laser. Ăla, hiperactiv, agită în stînga și-n dreapta bățul de plastic fosforescent și țopăie ca o bilă de am impresia că o să ajungem în trei secunde, cu lift cu tot, zdrobiți în mii de țăndări la parter. Liftul ține, dar, la fiecare săritură, sîntem ca un soi de mingiuță din aia colorată prinsă de un elastic. Îmi ajunge stomacul în gît și mi se lasă apoi pîn’ la călcîie; să vezi că mi se face rău în mască. Obi-Wan Kenobi agită săbiuța cutezătoare foarte aproape de ochii mei. Bîzîie. Jucăria chiar bîzîie ca în film. Maică-sa e impasibilă, posibil călită pînă la indiferență, mie-mi vine să-l strîng de gît pe Jedi și să-i frîng săbiuța pe genunchi. Fără regrete. Parter, am scăpat, sper să nu-l mai văd în viața mea. De atunci ocolesc orice copil îmbrăcat în Spiderman, Superman, Batman, Robin, Transformer sau Dumnezeu mai știe ce supererou. Sînt periculoși.

Mă gîndesc apoi că n-aș vrea cu nici un preț să mă întorc în copilărie sau adolescență. A mea sau, dacă e posibil în oricare lume ficțională, în a altora. Numai gîndul că ar trebui să trec iar prin niște examene cînd ți-e lumea mai dragă, vara, mă încremenește de teamă. Pun peste asta și faptul că eram teribil de conștiincioasă și aveam insomnii crunte înainte de fiecare teză nenorocită, ca bucuria de a fi adult să crească înzecit. Păi, acum ce fac? Stau ca belferul în pat, scriu textul ăsta și beau o bere. Dacă vreau, pot să mănînc dulce înainte de masă, pizza și cartofi prăjiți în fiecare zi. Să fac ce vreau cu colesterolul și arterele mele. Să bat crîșmele pînă dimineața. Să fumez douăzeci de pachete pe zi pînă mă stafidesc și fac cancer. Să plec la mare fără să-i cer voie maică-mii.

Nuu, nu am nostalgii după copilărie. Duse sînt căciulițele penibile pe care eram obligată să le port iarna. Mănușile cu ață care bălăngăneau din mînecile hainei. Somnul obligatoriu de după-amiaza. Programul pe care ți-l făceau adulții. Seara terminată devreme, tocmai atunci cînd discuțiile deveneau interesante. Carnetul de note la control. Desenul obligatoriu cu „Iarna“, „Primăvara“, „Vara“ și compunerea din toamnă „Cum mi-am petrecut vacanța“. Nici nostalgii după vremurile de aur cu mamăi iubitoare care făceau gogoși, prăjituri, pîine de casă cu unt și dulceață cu mîinile alea noduroase de la atîta muncă nu am. Mamăile universale mă enervează.

Copilul care am fost era prostovan, caraghios, conștiincios și ubicuu. Doar mamele cred că sîntem adorabili (groaznic cuvînt). Mă uit la o poză făcută la o serbare de grădiniță de acum un miliard de ani. M-au îmbrăcat în costum de iepure: un combinezon alb cu tot cu mănuși și niște labe imense. Pe cap am o scufie care se încheie sub gît, cu niște urechi din sîrmă învelită în același bumbac alb. În fund mi-au cusut o coadă adevărată de iepure. Sub nas mi-a desenat cineva niște mustăți cu dermatograf negru. Sînt roșie la față, un fir de mustață e tot mozolit pe obraz, pesemne că am participat cu toată inima la reprezentație.

Ce bine că sînt un adult! Că pot să mă trezesc zilnic la aceeași oră ca să plec la muncă, să cîștig bani, să-i dau la bancă, la întreținere, la vacanța aia în Grecia din care nu înțeleg nimic, la doctori, la psiholog, la psihiatru. Că pot să-mi iau ce vreau – Xanax cu pumnul, Valium cu vadra, triptofan ca să dorm, că pot să-mi fac foarte mult rău și foarte mult bine fără să dau socoteală. Că pot să trăiesc ca în Ziua Cîrtiței așa, pentru că am vrut eu. Că nu pot să ies din ea pentru că sînt un adult responsabil. Duse sînt zilele în care cineva mă îmbrăca în iepure. Mă îmbrac eu acum în uniforma blugi-tricou pentru că am intrat în rînduiala asta comodă pe care, desigur, o pot rupe oricînd. În teorie, căci sînt adult și-mi plac teoriile, am învățat a mă juca cu ele, dar atît, că sînt adult responsabil. Doar pe supereroi îi ocolesc instinctiv, mi-e frică de săbiile laser, e singura mea slăbiciune.

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor‑șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.