Cînd am citit declaraţia domnului Dinu Patriciu referitoare la Banca Naţională a României, mi-am adus aminte de o întîmplare de un umor nebun, pe care am trăit-o mai demult. Mergeam cu maşina pe un drum de ieşire din tîrgul unde locuiesc şi, fără să-mi dau seama – altfel nefiind vitezoman, dimpotrivă –, am apăsat mai tare pe acceleraţie şi am trecut puţin peste viteza legală. Evident că am fost oprit de cunoscuta maşină cu radar din spatele pomului, numai că cei doi miliţieni şi-au dat seama că au de-a face cu un cetăţean onest, care a comis o greşeală de iertat, ca să zic aşa. În dialogul cu mine, au ajuns la concluzia că un simplu avertisment ar fi de ajuns pentru a mă determina ca altă dată să am mai multă grijă şi la modul în care apăs acceleraţia, dar şi să mă uit mai atent în spatele tuturor pomilor aflaţi pe marginea tuturor drumurilor de ieşire din toate oraşele României. Dar să nu deviem. În timp ce îmi scriau procesul-verbal, cei doi au purtat un dialog greu de uitat, hazliu şi în acelaşi timp sinistru, aşa cum sînt multe întîmplări, fapte şi vorbe pe care le auzim şi le vedem zilnic. Unul dintre ei, cel din dreapta, îl ruga pe celălalt ca a doua zi să-l lase pe el şef peste maşina cu instalaţia radar. Uşor surprins, cel de la volan l-a întrebat de ce, iar omul, cu un aer senin, al unei conversaţii normale, i-a răspuns că are nevoie de ceva bani, pentru că în finalul de săptămînă care avea să urmeze, trebuia să meargă la o nuntă... Maşina poliţiei se transformase în maşină de fabricat bani...

Revenind la temă, trebuie să spunem că băncile naţionale au apărut, în istoria economică, în perioada în care se constituiseră deja statele naţionale. Ele au fost şi sînt simboluri ale suveranităţii şi ale independenţei economice, fiind instituţiile chemate să gestioneze cel mai important capitol din viaţa economică a unei naţiuni – moneda. Se discută mult între economişti, despre moneda de hîrtie – cu forma sa modernă, care este bancnota –, despre modalităţile de acoperire a bancnotei cu rezervele de aur ale autorităţii emitente, precum şi despre sistemul rezervelor fracţionare, adică acoperirea bancnotei cu aur numai într-un procent, şi rolul său în declanşarea crizelor financiare de la cea a lalelelor pînă la cea din anul 2008. Un lucru este sigur – în economie şi în societate s-au desfăşurat o serie de procese obiective, care au dus la realitatea economică de azi. Băncilor şi băncilor naţionale le datorăm suportul permanent pentru economia reală, pentru comerţ, industrie, servicii. Fără bănci – şi mai ales fără băncile centrale – nu ar fi existat dezvoltarea economică şi umană uluitoare din perioada capitalismului, ca şi prezentul ultratehnologizat, postcapitalist.

Dacă vom arunca o privire, din nou, în istoria banului, vom observa relaţia directă între monedă şi puterea politică şi militară. Au existat regi şi principi care au bătut monedă cu chipul lor, în semn de putere, monedă care era larg acceptată pe spaţii geografice întinse, tocmai ca semn al recunoaşterii puterii celui care a emis-o. După al Doilea Război Mondial, această tendinţă capătă un caracter instituţional, global. Nici nu se finalizaseră ostilităţile, cînd SUA a chemat la Bretton Woods ţările cele mai importante ale lumii pentru a discuta despre o arhitectură nouă, de instituţii şi de legi care să alcătuiască un nou sistem monetar internaţional. În calitate de mare putere învingătoare, America îşi va impune voinţa şi va aşeza dolarul la baza funcţionării relaţiilor comerciale şi monetare de după război. Din acest moment, dolarul devine principala monedă a lumii, moneda-garant a noii arhitecturi, singura monedă convertibilă în aur prin obligaţia asumată tot atunci de guvernul american. Din acest moment, ca semn de recunoaştere a puterii economice, politice şi militare, băncile centrale şi monedele se împart în două. Prima categorie, cu Sistemul Federal de Rezerve – banca centrală americană – în frunte, va emite ceea ce numim monedă forte sau valută, iar cea de-a doua categorie era formată din restul băncilor centrale ale lumii, care erau chemate, prin rolul minor pe care îl jucau statele şi economiile din spatele lor, să ducă o politică monetară acomodativă, bazată pe rezerve de aur sau valute. Lordul Keynes – celebrul economist britanic – a fost reprezentantul Marii Britanii la această conferinţă. Deşi a avut un mandat din partea guvernului Marii Britanii, acesta nu a reuşit să-l impună. Se spune că, odată ajuns acasă, presa engleză l-ar fi acuzat pentru această cedare, reproşîndu-i că transformă Anglia în al 53-lea stat american. Keynes i-a îndemnat să se bucure dacă va fi aşa...

După 1971, cînd America a renunţat la recunoaşterea convertibilităţii în aur a dolarului, de la baza sistemelor monetare naţionale dispare obligativitatea acoperirii cu devize sau aur a bancnotelor. Lumea a intrat în epoca competitivităţii şi a concurenţei economice şi comerciale libere. Fiecare stat îşi poate acoperi moneda cu mărfuri şi competitivitate, într-o lume a comerţului liber şi a dispariţiei barierelor comerciale. Evident că inflaţia, şi în trecut, dar mai ales din acest moment, poate fi folosită pe post de motor economic, de pîrghie de dezvoltare, expansiune economică şi investiţii. Numai că economiştii ştiu că, dacă inflaţia controlată are capacitatea de a crea economie, cea incontrolabilă are capacitatea de a distruge economia. Acesta este un joc pe care nu ni-l interzice nimeni, şi chiar este un joc folosit de BNR. Vezi, de exemplu, permanenta scădere a dobînzii de refinanţare după anul 2008, tocmai pentru a compensa reţinerea investitorilor şi submonetizarea economiei. Este un joc la limită, foarte subtil, în care trebuie să împingi economia înainte, dar, în acelaşi timp, trebuie să ţii şi inflaţia sub control. Pentru că numai dezvoltarea prin echilibru este o dezvoltare durabilă, care evită irosirea de resurse şi alocarea lor corespunzătoare, după rate ale rentabilităţii pozitive. Ca să nu mai vorbim că România se află în plin proces de integrare în zona monetară optimă a euro. În acest context, rămînerea economiei noastre într-un culoar acceptabil de creştere a preţurilor, în raport cu economiile puternice ale eurozonei, este prima condiţie într-un sistem de criterii nominale şi reale, mult mai complex. În acest moment, în condiţiile politice, economice, de competitivitate, de comerţ şi de performanţă societală de care dispune, este imposibil ca România să folosească maşina de tipărit bani ca motor al expansiunii şi al dezvoltării sale.

Sigur, aceste reguli nu sînt valabile pentru toată lumea economică. Cei puternici şi competitivi pot folosi şi folosesc inflaţia ca motor al propriilor economii. Aceasta deoarece au capacitatea de a internaţionaliza propriile dezechilibre într-un sistem monetar internaţional şi comercial pe care îl conduc. Ştim cu toţii şi vorbim, de exemplu, despre o inflaţie planetară a dolarului american. Bănuim că se tipăresc prea mulţi şi că America şi-ar regla deficitele prin efortul întregii planete. Da, putem avea dreptate, numai că nu trebuie să uităm că economia americană este cea mai competitivă şi mai puternică economie a lumii. Ei fabrică dolari şi pentru că dolarii sînt ceruţi pe pieţele internaţionale. De ce sînt ceruţi şi căutaţi? Pentru că doar cu dolari poţi cumpăra, de exemplu, un Boeing 747 care să meargă cîteva zeci de ani fără să cadă. V-aţi urca într-o jucărie de acelaşi tip făcută de chinezi? Capacitatea de revenire a monedei pe randament şi competitivitate economică a Americii este una uriaşă. Lumea întreagă îl plăteşte pe cel inteligent şi competitiv, şi lumea întreagă îi doreşte moneda.

Inflaţia şi folosinţa sa reprezintă, deci, o problemă subtilă, extrem de nuanţabilă de la ţară la ţară şi de la o economie la alta. Nu este neapărat important cîţi bani tipăreşti, ci dacă poţi garanta cu ceva aceşti bani. Cultivatorii de cartofi şi crescătorii de albine care dau miere ecologică nu vor muri niciodată de foame, dar nici nu se vor compara cu producătorii de sateliţi militari spion. Pînă la urmă, nu este important cîţi bani pui pe piaţă, ci ce capacitate de recunoaştere şi de mobilizare pentru moneda respectivă deţii. Sigur, la noi în familie, între prieteni, sîntem cu toţii frumoşi şi chiar ne putem autoproclama şi şefi, numai că ce ne facem cînd ieşim din casă sau din oraş? Moneda înseamnă o combinaţie subtilă de putere şi echilibru. Nu există ţări sărace cu monedă puternică sau ţări puternice cu monedă slabă. Cine ar dori lei pe această planetă şi ce am putea oferi în spatele leilor? Cu alte cuvinte, pentru ce i-ar dori?

Rămîne, totuşi, ca soluţie, contrar a tot ceea ce ştim despre noi şi despre lumea înconjurătoare, despre teoria şi practica economică, să renunţăm, într-un elan de patriotism desuet, la statutul actual al BNR şi să pornim maşina cu bani, în speranţa că aşa vom cuceri şi uimi o planetă întreagă. În cazul acesta, vă rog să vă imaginaţi cum politicienii noştri de azi negociază conducerea acestei instituţii. Ar fi sinistru să-i vezi cum decid conducerea sa prin rotaţie, cum făceau miliţienii din începutul poveştii cu maşina de radar. O lună ar trebui să fie condusă de PDRE, pentru că ei sînt de stînga şi mai au datorii de cîteva miliarde din campania electorală trecută, luna următoare, banca centrală ar trebui condusă de PTGE, pentru că ei sînt singurii de dreapta şi mai au ceva paradisuri fiscale de acoperit. În sfîrşit, în ultimă instanţă i-ar veni rîndul şi domnului preşedinte de la PBRC, care, în prima zi de mandat, şi-ar aduce familia şi prietenii şi ar încărca mai multe camioane sub formă de monedă care nu ar mai avea nici o valoare. Aceasta ar fi istoria defunctului nostru leu...

Dorel Dumitru Chiriţescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu-Jiu. În 2010, a publicat cartea A treia Romă. Despre capitalism, America şi criza din 2007, Editura Academică Brâncuşi.