Acum cîțiva ani, în Israel, a fost descoperită una dintre cele mai vechi măști din lume. Nouă mii de ani. O mască de piatră, reprezentînd, rudimentar, un chip de om. Doi ochi, un nas și o gură. O mască despre care arheologii presupun că ar fi ori o mască rituală, folosită pentru a onora spiritul celor morți, ori pentru a marca succesiunea într-o familie.

De-a lungul timpului, măștile au jucat tot atîtea roluri cîte credințe, tradiții, culturi au existat. Fie din piatră, metal, piele, pene, carton, dantelă – purtate cu bucurie sau tristețe, întruchipînd tot felul de metafore – de la cele religioase la fanteziile de budoar –, măștile au alcătuit dintotdeauna mozaicul plin de culori și povești al imaginației omenirii. Zilele astea, însă, omenirea și-a pus o singură mască. Cu o singură poveste. Cu un singur scop. 

Vorbim, bineînțeles, despre masca medicală. Masca pe care o folosim cel mai des azi, cea făcută din polipropilenă sau material nețesut, a înlocuit, în anii ’60, masca din material textil (în special din bumbac), folosită în spitale de la sfîrșitul secolului al XIX-lea, care a înlocuit, la rîndul ei, masca din tifon.

Luînd-o în sus, pe arborele genealogic al măștii medicale de azi, într-un colț tenebros stă terifianta străbunică a măștilor medicale, Masca cu Cioc – folosită în vremea epidemiei de ciumă.

Costumul de protecție, purtat de medicii de atunci, a fost inventat de medicul Charles de Lorme, în 1630. Un pardesiu lung, croit din materialele uniformelor pentru soldați, accesorizat cu mănuși și cizme groase și, bineînțeles, încununat cu acea mască înfricoșătoare – rămasă, de altfel, simbol al perioadei.

Acel cioc prelung al măștii avea o utilitate aparte. De vreme ce se credea în „teoria miasmelor”, presupunîndu-se că răspîndirea bolii era cauzată de mirosurile pestilențiale emanate de gunoaie sau de cadavrele aflate în descompunere, ciocul măștii era umplut cu ierburi aromatice sau cu bureți îmbibați în oțet, pentru a proteja, chipurile, medicul de boală. O precauțiune care s-a dovedit inutilă, de vreme ce foarte mulți doctori au murit, deși nasul le era protejat de mirosurile neplăcute. 

Revenind însă spre zilele noastre, sărind din 1600 spre mijlocul anilor 1800, avem prima mască medicală care seamănă cu aceea pe care o folosim azi. Pe atunci era însă formată dintr-un strat de tifon așezat doar peste gură – potrivit studiului semnat de cercetătorul John L. Spooner, „History of Surgical Face Masks: The myths, the masks, and the men and women behind them”, această mască a fost îmbunătățită, astfel încît, în 1898, masca era mai lată și avea două straturi de tifon, acoperind nu doar gura, ci și nasul. În 1910, aceste măști vor fi folosite în China pentru a preveni epidemia de pneumonie. Potrivit aceluiași studiu, în 1918, anul epidemiei de gripă spaniolă, mai apare o optimizare a folosirii măștilor din tifon: pentru a fi eficiente, acestea trebuiau să fie ori de unică folosință, ori sterilizate.

Potrivit lui Christos Lynteris, antropolog medical la Universitatea St. Andrews, din Scoția (citat de New York Times), masca medicală a devenit în timp o „emblemă a unei societăți emancipate din punct de vedere sanitar, avînd deja o funcție dublă: pe de o parte, să te ferească de microbi, pe de alta, să transforme oamenii în cetățeni cu o gîndire științifică”. Cu alte cuvinte, oamenii au ajuns să poarte măștile medicale și în semn de conștientizare și precauție contra pericolelor plutitoare în aer.  Și, chiar dacă, în Europa, folosirea măștilor a scăzut după al doilea război mondial, în China (dar și în mai multe țări asiatice) ele și-au păstrat popularitatea, căpătînd o valoare de simbol: grija pentru societate și conștientizare civică. Potrivit lui Lynteris, purtarea măștii medicale în public a rămas, mai ales după epidemia de SARS din 2002, un semn de politețe pentru cei de lîngă tine.

Nu știu dacă, în urma pandemiei de COVID-19, masca medicală, aflată azi la mare căutare și purtare în toată lumea, va deveni un simbol mondial, fiind și ea stilizată – defilînd pe podiumuri de modă sau purtată în vreme de carnaval la Veneția –, cum se întîmplă cu fosta Mască cu Cioc din vremea ciumei. Cert e că ideea acelei măști din vremea ciumei a fost preluată, recent, de o companie australiană, AusAir, care a creat măști de față antipoluare – filtrele măștilor fiind infuzate, pe modelul ciocului  medieval, cu ierburi aromatice.

Sper doar că imaginația omenirii, în ceea ce privește măștile – acest alter ego de poveste și mistic care ne-a întovărășit dintotdeauna –, să nu se împotmolească prea mult timp în doar un singur model de mască – cea medicală. Pentru că mai avem și alte povești de spus.

Foto: wikimedia commons