De toamnă. N-am avut ochi sau n-am văzut mărarul și spanacul în octombrie. Se anunțase Polul Nord de frig și uite toamnă aurie. Verzi sînt mărarul și spanacul, incredibile culori au. Așa am făcut, ca niciodată în toamnă, mîncărică de spanac și de pui cu mărar. Incredibile sînt aceste verzituri. Da, da, mîncărici-scărpinici. Dar problema mea gravă este că, uite, le-am mîncat. Dacă am așa admirație cum-cum-cum? Să mănînc așa bunătăți? Ce om sînt? Să le fac mîncărici și să le arunc în cerul gurii ca și cum n-ar fi? Ce cap am? Dar dacă n-aș fi făcut asta, verdele s-ar fi pălit, frunzele ar fi ajuns de nerecunoscut. Poți, poți face asta? Mare dilemă: să faci mîncărică din ce admiri, din ce venerezi sau, din contra, să-l lași să se autodistrugă? Care-i rostul verdelui crud, incredibil? E de mîncat sau de păstrat? Puteam să pun între paginile Istoriei… lui Călinescu un kil de spanac (10 lei) și zece legături de mărar (10 lei). Puteam. De ce n-am făcut-o? De ce n-am făcut o? De ce fiecare legumă de care mă îndrăgostesc n-o păstrez? Uite, comunitatea-societatea e de vină. Cred că, dacă mă concentrez, pot bine să nu mănînc ce iubesc. Pot să mănînc însă tot ce urăsc? Aș voma? E mîncarea transformată în fetiș? De ce o fac mîncărică și cum pot fi așa de bou? Minunatul mărar, ce culoare, ce crenguță fragedă! Fascinantul spanac, podoabă a toamnei. Le-am tocat mărunt și gata! S-au dus. Și cu ele s-a mai dus și o toamnă-doamnă prin traiul meu. Să nu fim așa de grandioși și de tragici. Doar am halit un pic de mărăruț și oleacă de spănăcuț. Două mîncărici-limbrici.