Aşa cum găsesc în supermarché-urile Franţei făină de grîu produsă în Germania sau paste făinoase fabricate în Italia, mi-aş dori să pot cumpăra, spre exemplu, magiun de prune sau castraveţi muraţi made in România. Adică made in UE, pînă una-alta. Mă mulţumesc, de poftă, şi dacă am noroc să găsesc, cu castraveţii muraţi, foarte buni de altfel – poate un pic prea duri şi un pic prea săraţi –, făcuţi în Israel, de la raionul cuisine du monde. În vremuri de profundă criză europeană, există oare un mod de a cumpăra... european? Cu alte cuvinte, ne-a intrat Europa... în reflex?

Angoasantă cum e, criza e bună. Criza e un revelator (chimic) a ceea ce este şi a ceea ce nu este Europa. Apar structurile prin care o gîndim, schematic şi polarizat, radical. În Europa există elevi buni şi elevi răi. Nord şi Sud. Harnici şi leneşi. Cumpătaţi şi risipitori. Există „Merkozy“ (Angela Merkel & Nicolas Sarkozy) şi restul lumii. Ţări de triplu A – solvabile, dacă se împrumută, şi ţări declasate – riscante, dacă cer credite de la băncile internaţionale. Există zona euro şi alte monede. Bancheri veroşi şi îndatoraţi inconştienţi. Criza gîdilă sensibilităţile xenofobe şi hrăneşte puseurile naţionaliste (protecţioniste). De exemplu, în plină criză, Europa a aflat (cu stupoare) că ţiganii sînt cetăţeni europeni. (Răspîndiţi în Europa, românii au aflat şi ei că ţiganii sînt... români – dar asta e o altă. Delocalizările întreprinderilor, mai întîi din zona euro şi apoi din Europa efectiv, prefigurează o Europă deşert postindustrial, postmanufactural, care, alături de pierderea încetul cu încetul a memoriei de a produce local (savoir faire), ar trebui să-şi fie suficientă ca Europă a serviciilor. Dar nu-şi este. Pe piaţa mondială euro e prea puternic, iar în zona euro forţa de muncă – prea scumpă. Unele ţări europene produc puţin, exportă şi mai puţin, dar consumă mult, pe datorie. În schimb, China produce ieftin şi exportă enorm.

Conştientizarea acestui dezechilibru începe să se concretizeze, în Franţa, într-o adevărată campanie publică pe tema acheter français. La sfîrşitul anului 2011, preşedintele Nicolas Sarkozy a ţinut să viziteze şi să felicite o întreprindere care a relocalizat producţia de schiuri în Franţa. Toţi politicienii – aflaţi deja în campanie electorală în contul partidelor sau al candidaţilor lor pentru alegerile prezidenţiale din 2012 –, toţi candidaţii la preşedinţia Franţei au integrat deodată, în discursul lor, sintagma acheter français. Comercialii s-au organizat şi ei, rapid, cu viteza... Internetului de mare debit: site-ul made in France repertoriază şi valorizează produsele fabricate în Franţa, încurajînd consumul responsabil, adică cel care contribuie la supravieţuirea unui savoir faire francez şi a slujbelor francezilor. Carta şi label-ul made in France pe care îl propun – cu înfrigurare, cît nu e prea tîrziu – scot în faţă criteriul geografic naţional – respectiv, fabricat, produs, conceput, pe teritoriul Franţei. Şi toate acestea în condiţiile în care 58% din importurile Franţei provin din ţări ale Uniunii Europene, dintre care 17 procente de la vecinii preamerituoşi, respectiv din Germania, după cifrele edificatoare publicate de săptămînalul Le Point.

Amplificat mediatic, curentul protecţionist are puternică tentă populistă, în perspectiva alegerilor din 2012, dar în acelaşi timp spune ceva despre Europa de azi. Conturul graniţelor, în interiorul Europei, abia şters de radiera Uniunii Europene, începe din nou să se deseneze, cu apăsare naţionalistă. Criza e gata să scoată la iveală scuturile protecţioniste. Criza scoate la iveală cît de şubred este încă ethosul european. Da, în spaţiul Schengen ne-a intrat în reflex să nu mai scoatem documentele de identitate trecînd dintr-o ţară în alta. Există, da, o practică a mobilităţii europene, a orizontului nefragmentat, a pămîntului rotund, în ciuda segmentării lingvistice. Atît? Ce mai punem pe lîngă asta, ca gest mai întîi legiferat şi apoi exersat banal, ca un reflex? Dreptul la muncă european? Nu pentru toţi încă şi nu pentru toate meseriile: naţiunile se protejează. Legi europene deasupra legilor naţionale? Atunci n-ar mai fi nevoie de tratate interguvernamentale iar parlamentul Europei şi-ar justifica definiţia şi funcţia...

Pînă la urmă, consumatorul patriot n-are nici o vină. E criză, slujbe nu sînt. Raţionamentul e seducător, aproape moral: de ce cu banii lui să cumpere un produs nefrancez, dînd astfel de mîncare unui străin? Biologul Christian de Duve, laureat Nobel, e convins că egoismul de grup e înscris în genele noastre. A se întrajutora spre binele grupului (etnic) a permis indivizilor să supravieţuiască mai bine. Reflexul e străvechi, tribal. Europa, în schimb, nu ne-a intrat pe deplin în reflex.

Tocmai fiindcă nu vine din instinct, Europa e un proiect utopic splendid. O construcţie complexă, un organism complicat care, traversînd criza, îşi caută reflexele.

Cristina Hermeziu este jurnalistă. Recent, a coordonat volumul Revoluţia din depărtare la Editura Curtea Veche, 2011.