În general, lucrurile merg, pur și simplu, înainte, tîrîndu-ne cu ele într-un flux de multe ori haotic. Dacă avem timp să ne oprim o clipă, putem chiar descoperi că am pierdut pe drum, deliberat au ba, chiar o lume. Sau mai multe lumi mai mici, în care ne-am bălăcit cîte o perioadă și pe care le-am crezut fundamentale. Despre care am crezut, cît am trăit în ele, că sînt singurele posibile.

Gesturile pe care le făceam, automat de cele mai multe ori, în lumile respective ne-au dispărut aproape fără urmă. Unele au fost înlocuite total cu altele aparținînd unei lumi, care, pe vremea cînd le făceam, părea cu totul SF. Altele doar s-au combinat cu cele noi, într-o intersectare bizară, uneori comică.

Dimineața, de pildă, pe vremuri, suna, strident și fără nuanțe, ceasul deșteptător. Care nu era nici frumos, nici urît, ci, pur și simplu, cam la fel peste tot, rotund și cu cifrele destul de clar scrise pe cadranul lui. Sunetul lui nu se putea da mai tare sau mai încet, nu avea nici o melodie și nici nu putea fi amînat sau repetat. Suna cît suna, și asta era. Ori îl opreai și te culcai la loc, ori te sculai și-ți vedeai de treabă. Lucrurile erau mai radicale pe vremea aia: ori/ori. De obicei, suna mereu la aceeași oră: la șase dimineața, ca să ajungi la școală sau la serviciu la opt. Îmi aduc aminte că, odată, am setat ora greșit: ceasul a sunat, eu m-am ridicat automat, m-am spălat și mi-am pus uniforma (școlară). Abia după aceea am constatat că era trei noaptea.

După sunetul ceasului, intrai în baie. Unde, dacă stăteai la bloc, pe vremea lui Ceaușescu, în anii ’80, de cele mai multe ori aveai apă caldă (nu întotdeauna). Nu aveai căldură, ceea ce făcea intrarea în baie complicată, pentru că ajungeai acolo super-echipat, cu bluze de trening peste pijamaua flaușată și ciorapi groși. Dacă e să comentez proveniența produselor cosmetice pe care le găseai pe polița din fața oglinzii, voi intra, și aici, într-o neverending story: pasta de dinți era, în cel mai bun dintre scenarii, chinezească. Altfel, românească, celebra Cristal (cu binecunoscuta, pe atunci, rimă, „face dinții ca de cal“). Hîrtia igienică poate fi și ea inclusă la produse cosmetice, pentru că, într-o perioadă, nu se găsea deloc: ajunseserăm să o furăm de pe la hoteluri, uneori. Iar în privința produselor cosmetice feminine, îmi aduc aminte de veșnicul lapte demachiant Doina, bun la orice, pe care-l folosea mama.

Micul dejun se desfășura într-o bucătărie încălzită, în prealabil, de focul de la aragaz (așa ne-au luat foc într-o noapte ciorapii întinși la uscat în apropierea aragazului – bine că nu s-a terminat tragic). Aragazul se aprindea cu chibrituri (și ele pe cale de dispariție din peisajul actual) sau, pentru cei mai dotați, precum bunicii mei, cu un pistol pe care trebuia să-l apeși de mai multe ori ca să funcționeze.

Urma cafeaua, evident la ibric. Erau ibricele alea cu buline, de obicei roșii, afumate și înnegrite de vreme, dar pe care nu te îndurai să le schimbi. De altfel, nimic nu se schimba atît de ușor: durata lucrurilor era complet alta față de ziua de azi. Lucrurile rezistau, în jurul tău, aproape la fel cît oamenii. Și, dacă nu rezistau, le reparai, nu le aruncai.

Aproape nimic nu se arunca. Eu, din fericire, îl aveam pe bunicul meu, Tache, ca pe un soi de Gepetto personal. El îmi lipea și cîrpea tot ce era stricat, de la păpuși la perne și haine. Mi-a făcut, de pildă, o pernă din burete, de pus pe scaunul meu de la birou, pe care o am și azi (și despre care am mai scris). Îmi cîrpea orice mi se rupea. Ajungeam la el acasă, în sufrageria deschisă, care arăta mereu ca un „la țară“ adus la oraș, și scotea cutia de tablă, rotundă, care deja ruginise un pic. În ea avea o pernă de ace, pătrată, maronie, din care se ițeau, mîndre, niște ace uriașe, aparent înspăimîntătoare. Eu, însă, știam că nu sînt, de fapt, înspăimîntătoare, ci vindecătoare: bunicul meu le folosea pentru că puteau intra și în materiale mai groase, dar și pentru că începuse să nu mai vadă destul de bine. De altfel, aici intervenea și rolul meu, care mi se părea, pe atunci, important: eu eram cea care băga ața în ac. Așa, datorită bunicului meu, am reușit să supraviețuiesc frigului din liceu și apoi din facultate: el mi-a confecționat tot soiul de pantaloni de pus pe sub uniformă din vechi pulovere, precum și un petic de material (îl țin minte și acum, roșu, blănos) pe care-l puneam pe băncile mult prea reci din facultate înainte de a mă așeza. Știu, sună complet nebunesc astăzi (și oricînd), dar e adevărat: umblam, printre foi, pixuri și cărți, cu un petic de blană roșie în geantă, pe care-l scoteam, mai pe șest, mai cu spirit de frondă (în funcție de dispoziție), și-l așterneam pe bancă.

Ce bunicul meu nu putea repara, oricum nu se arunca, ci intra în circuit. „Circuitul“ era în curtea, magazia și pivnița bunicului meu: acolo, fiecare lucru își găsea o utilitate. Orice recipient putea fi, de pildă, un ghiveci de flori.

Dar am rămas la cafeaua de dimineață. Urmarea, într-un număr viitor.

Foto: wikimedia commons