În urmă cu cîteva zile eram la poalele unui deal din Moldova. Drumul trecuse prin ultimul cătun, apoi se transformase într-o potecă ce şerpuia în lungul unui pîrîiaş limpede, la liziera pădurii. Cîţiva dintre noi am urcat versantul către est, atît cît să ajungem în lumina blîndă a unui apus de octombrie, dincolo de umbrele copacilor. Spre vest şi sud, locul era mărginit de drum, albia pîrîului şi arbori. Spre est şi nord, terenul urca în pantă spre vîrful dealului, acolo unde, mai demult, sătenii aşezaseră o cruce înaltă, din piatră, încrustată cu slove adînci. Spaţiul avea aceste limite naturale care îl fereau de vînt şi îi ofereau protecţie, dar şi o însorire ideală. Undeva, lîngă drum, odihneau trei căpiţe şi, la distanţe prudente, erau priponiţi trei cai voinici care păşteau agale, neavînd nimic altceva de făcut. Se bucurau de căldura soarelui, de iarba grasă şi de absenţa muştelor. Aveau coame bogate şi ochi limpezi, iar din boturile lor ieşeau aburi care se amestecau cu ceaţa uşoară respirată de pămînt. Toate culorile erau calde, felurite tonuri de galben şi ocru. Tufele de măceşe aduceau un foarte delicat accent de roşu aprins, totul în contrast cu albastrul cerului, străbătut de nori albi, plini de viaţă. Cîteva păsări îşi răspundeau din copaci, în rest era doar liniştea frunzişului. Mirosea a iarbă, a frunze, a pămînt, a pace. Toate elementele care compuneau acest cadru bucolic se aflau în relaţie unul cu celălalt, iar asta contribuia la senzaţia copleşitoare de perfecţiune a scenei, de compoziţie măiestrită de un artist omnipotent. Cînd am plecat, cineva s-a uitat înapoi şi a izbucnit în lacrimi. Eu, personal, i-am invidiat pe cai.

Arhitectura clasică ne învaţă faptul că două coloane nu pot sta la orice distanţă una de cealaltă. Este nevoie, în funcţie de ordin, de o distanţă anume, pentru ca rezultatul să fie armonios: una mai mică pentru stilul doric şi una mai mare pentru stilul corintic. Iar armonia templului era, pentru grecii din vechime, o mărturie despre divin, o formă de cunoaştere a nevăzutului. Parcurgem mii de kilometri pentru a vizita acele temple şi, în faţa lor, ne simţim cîştigaţi, fără a fi neapărat conştienţi de importanţa sau cuantumul cîştigului realizat. „Și ce ai văzut în Grecia, în afară de greci?“, m-a întrebat, odată, un sceptic. Mi-a fost greu să-i răspund, pentru că emoţia avută era bunul cel mai de preţ şi să-ţi descrii emoţiile este, cel mai adesea, măcar anevoios, dacă nu imposibil.

Spaţiul construit este generator de emoţie atunci cînd reuşeşte să ne transmită ceva dincolo de pavaje, faţade, ferestre, statui, ancadramente şi cornişe. Acestea sînt doar cuvintele frazei cu care locul ne întîmpină. În funcţie de topică, el ne poate înjura gros, saluta indiferent sau oferi un poem. Atunci cînd intri într-o piaţetă, faţadele clădirilor mărginesc un perimetru definit, nici prea mare, dar nici prea mic, în care oamenii se simt ocrotiţi. Dacă este soare sau plouă, porticele clădirilor le oferă adăpost, iar capitelurile coloanelor ceva în plus. Fîntîna din centru clipoceşte, păsări fîlfîie din aripi, oamenii sporovăiesc la mese, iar vîntul uneşte toate aceste zgomote, le suprapune şi le orchestrează, umflînd perdelele de la ferestre. Într-o casă, un copil exersează la pian. Miroase a cafea şi a pateuri. Limitarea spaţiului creează sentimentul de siguranţă. Fiecare casă vorbeşte despre sine, unită -fiind cu vecinele sale. Se susţin reciproc, se ajută, înfruntă împreună timpul care, în piaţetă, curge mai încet, mai îndurător. Aici, oamenii încetinesc pasul, se opresc să răsufle. Simt că îşi pot permite o pauză. Logica spaţiului este aceeaşi cu logica vieţii care palpită înlăuntrul lui, iar asta îl transformă într-un loc. Un loc bun, în acest caz, un loc în care oamenii se opresc pentru a se bucura de el.

O piaţetă în oraş, o poiană la marginea unui deal. Prima, construită de oameni, pentru bucuria lor şi a celorlalţi. A doua, frumoasă ca o epifanie, modelată de orientarea faţă de punctele cardinale, topografie, apă, o piaţetă în care porticele copacilor au găsit armonia perfectă cu fîntîna pîrîului, deschiderea pajiştii, melodia păsărilor, mirosul fînului şi biserica dealului. Mi-a venit în minte Mioriţa: „Preoţi, munţii mari, / Paseri, lăutari…“ Și acolo, la poalele dealului, am înţeles pentru prima oară familiaritatea păstorului moldovean cu un Univers care îi vorbea şi din care ştia că este parte, în viaţă şi dincolo de ea, fără deosebire. 

Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.

Foto: wikimedia commons, Piazza della Libertà, Udine