N-o să am niciodată încredere în cineva care, într-o conversație oarecare, poate să spună „Am luat cincisprezece ouă”. Cu „cinci-spre-zece” frumos articulat, ca la cursul de dicție. Vorbim despre nimicuri la colțul străzii, pentru numele lui Dumnezeu. De ce-mi rănești urechile cu numeralul ăsta tăios ca o lamă de briceag, de-mi vine să mă închei la toți nasturii și să țin sacoșa aia de la Mega decent, în fața genunchilor, cu două mîini pe toarte? Să știi că, dacă zici informal cinșpe, nu moare nimeni și nici n-o să creadă că n-ai trecut prin școală. Serios.

Am întîlnit oameni care-și poartă limba vorbită ca pe o haină de tablă. E inuman să „utilizezi” ceva cînd poți „folosi”. Ce demon al înțepenelii te face să te miști ca o păpușă de lemn între atîtea alte cuvinte prietenoase aici, la îndemînă? Unii se blochează în fața autorității. Alții, în fața necunoscutului. În ambele cazuri, scăparea pare a fi în limba asta clămpănită care, cu siguranță, te va urma și în scris.

Nici o grijă, n-am de gînd, și nici nu am căderea, să dau și eu pe aici sfaturi despre cum se scrie. Fix asta mai lipsea, între atîtea oferte de scriere creativă, arta narațiunii sau alte școli de scriitori care-mi sar din ce în ce mai mult în cale, cam pe orice pagină de net se întîmplă să fiu. Uite, pe Facebook, de pildă. Între trei-patru postări, pac, un domn cărunt, așezat în fotoliu în fața bibliotecii obligatorii, mă îmbie la un curs despre cum ar trebui măcelărite adverbele în orice text. Adverbul e moartea scriiturii, iar adjectivele trebuie sugrumate ori de cîte ori se poate. Gerunziile, nu ne atingem de ele. Comparațiile merg, dar să fie neașteptate. Poftim, un rezumat. De aici pînă la a scrie toată lumea scremut, ca în telegrame, e o întreagă ucidere de cuvinte. Păcat de ele.

„Nasul era trăsătura lui distinctivă: curbat ca un iatagan la bază și aplatizat la vîrf, cu șaua proeminentă tăiată ca un diamant – pe scurt, un nas din poveste, genul de nas grandios, cu forme, intricat, nas pe care, în ciuda secolelor de inimaginabile greutăți cu care s-au confruntat, evreii n-au încetat niciodată să-l producă.” (Nemesis, traducerea mea aproximativă din lenea de a căuta varianta oficială în română a lui Radu Pavel Gheo.) Domnul nostru Philip Roth nu pare scurt în cuvinte în paragraful ăsta, așa-i?

Și apoi, ce rău văd domnii puriști într-o frază ca o dansatoare din buric cu toate adjectivele strălucitoare atîrnate de cingătoare, în mișcare, clinchetind, orbind (gerunzii, na) ochiul cu cîte o rază de soare prinsă fulgerător într-unul din ele? Bănuiesc că, dacă nu știi să scrii, n-o să știi vreodată. Căci întotdeauna sub cuvinte curge lava asta leneșă, devastatoare, ca snaga topită din os, sensul dureros care o să te găsească el pe tine, nu tu pe el. Oricîte adverbe ai tăia, rămîi îmbrăcat în tablă. Poți cel mult să scrii o știre decentă.

De partea ailaltă, încă o prăpastie. Shabby Chic-ul literaturii, plină cu draperii înflorate și coșuri cu lavandă. Cuvinte tricotate, înflorite în macrame, cu prăbușiri atente în arhaisme imposibile, întorsături de frază ca părul pe bigudiuri, motivul ultim pentru cea mai ticăloasă catalogare pe care am auzit-o vreodată: Scrii ca o fată.

„Între timp, mă uit la poeziile lui Gerry. Poemele unei fete foarte tinere, fiecare scrisă clar și terminată cu o înfloritură. Asfințiturile sînt rozalii, cerurile argintate. Cînd Gerry folosește cuvîntul «cristal» acolo, nu se referă la metamfetamină.” (Joan Didion, sec.) Hainele ei sînt practice, folosite și răsfolosite, au luat deja forma corpului, a piciorului, ca un pantof vechi și îi stau bine. Cum să înveți să porți așa ceva? Cum iei omul care utilizează și nu folosește, să-i dai cu linia creativității peste degete, să-l pui să elimine adverbe la normă? Nu ne mai păcăliți. Ce e dat e dat. Cu o haină de tablă sîntem datori cu toții.

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor‑șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.