Lentoarea unei lumi

Publicat în Dilema Veche nr. 649 din 28 iulie - 3 august 2016
Lentoarea unei lumi jpeg

Păcatul cel mai mare al călătorului e să creadă că socoteală de acasă se potrivește cu cea din tîrg. În partea asta de lume chiar nu e cazul. O lentoare dezarmantă învăluie și lucrurile, și oamenii. Tocmai am aflat că zborul meu a fost anulat. Singura variantă alternativă e să fac călătoria Odessa-București din trei bucăți. Doamna de la ghișeu îmi spune, zîmbind, că nu există locuri disponibile la cursa Austrian Airlines nici a doua zi. Deci, și dacă aș vrea, tot n-am de ales. Mă înarmez cu gîndul că voi petrece următoarele 14 ore în aeroporturi. Lîngă mine, un bărbat a deschis un bagaj mare și a scos dintre teancurile cu haine vreo zece cutii de conserve. El pare mai pregătit pentru drum decît mine. Le mută grijuliu în altă geantă. Gestul lui mă liniștește pentru moment. Și îmi promit ca, în următoarele 60 de minute, să nu mă mai uit deloc la ceas. Și reușesc. 

Orașul

Nu-mi amintesc exact cînd am auzit prima dată povestea unchiului Samson Jors, care a luptat la Odessa și s-a întors, apoi, de pe front pe jos. Trebuie să fi fost destul de mică și de asta numele orașului să mi se fi întipărit bine în minte. Mi se cam rupsese sufletul de bietul băiat, pe care eu îl cunoscusem cînd era deja în vîrstă, dar îl văzusem în niște poze de familie și mi-l imaginasem cum mersese el, zile în șir, desculț și flămînd, pe un drum prăfuit care nu se mai termina. 

Odessa în flăcări (regia Carmine Gallone), filmul propagandistic din 1942, descoperit relativ recent și făcut în studiourile Cinecittà din Roma, a fost arătat la TIFF în 2011. Decorul Castelului Bánffy de la Bonţida a rimat perfect cu glam-ul lui decadent.

Între idealizarea din melodrama de pe ecran și povestea de război care rulase, în copilărie, în mintea mea s-a creat o combinație care nu mai avea legătură cu nici o realitate. Dar a rămas fascinația pentru un loc în care mi-am dorit să ajung la un moment dat. Iar ocazia s-a numit ediția a șaptea a Festivalului Internațional de Film de la Odessa. 

Maria mi-a fost înger păzitor și de încredere pe durata celor cinci zile cît am stat în oraș. Studentă la Filologie, blondă și prietenoasă, aș fi vrut să-i spun, cînd m-a condus, că grija ei mi s-a părut că seamănă bine cu plăcintele armenești, făcute cu un aluat subțire, pe care le-am mîncat apoi și despre care mi-a spus că s-ar numi lavaș. 

În primul rînd, Odessa e un oraș întins, distanțele nu sînt mici și, fără mașină, le cam simți. Seamănă și cu Chișinăul, și cu Constanța, iar atmosfera e cînd cosmopolită, cînd de Românie a anilor ’90, ponosită și în tranziție. Însă toată lumea îți zîmbește și încearcă să te ajute. Centrul te întîmpină cu clădiri renovate, cu magazine și cîrciumi cochete. 

Cînd am ajuns la hotel, în cameră erau deja 100 de grade. Aerul condiționat ne rabotîi. Net-ul, nici el. Fata de la recepție îmi zice că în două ore se repară. O întreb: care dintre ele? Și începem să rîdem amîndouă. Trec vreo cinci ore, dar s-a ținut de cuvînt și chiar s-au pornit. Și adevărul e că rețeaua de Internet din oraș pare chiar mai bună decît la București. Cînd m-am plîns, un prieten mi-a scris: „Welcome to USSR! :)) Nu încerca să înțelegi ceva, bucură-te că ești acolo, în orașul ăla decrepit, dar foarte frumos“. Și după prima seară așa am făcut. 

O femeie îmbrăcată într-un halat albastru spăla intrarea unei instituții cu o cîrpă în dungi. Folosea un mop de lemn. Se oprea din cînd în cînd, clătea cîrpa și o storcea într-o găleată de tablă. În spatele ei tronau Opera impunătoare și o reclamă la un parfum franțuzesc. La pizzeria la care m-am așezat, un el și-o ea s-au ridicat de la masă. La ieșire, ea s-a împiedicat și a căzut. Gheață, săruri, lacrimi, rugăminți din partea lui să se ridice, că n-a pățit nimic. Nu, din fericire, nu și-a rupt piciorul. N-am înțeles ce și-au zis. Bărbatul a plecat pînă la urmă și a lă­sat‑o acolo, iar fata a stat un timp, ca o mireasă părăsită și tristă, pe un scaun de răchită, pînă cînd spectatorii de la mese s-au plictisit. În final și-a aranjat fusta și s-a îndepărtat de noi fără să șchiopăteze.

Restaurantul unde ne-au invitat să mîncăm stridii se află la intrarea în parc. Pîlcuri de turiști veniți la mare își fac plimbarea de seară. Vocea unui cîntăreț ambulant și sunetul acordeonului său se aud puternic în noapte. Versurile pe care le spune au un mesaj de felul ăsta: „Mă trezesc, apa nu curge, / Stați, mîncați și beți, dar toți o să putreziți mîine, / Nu rămîneți nepăsători, e vremea să facem chetă și să inventăm altă Ucraină, mai bună“. Ni le traduce Dumitru Marian, de la Chișinău. Nu credem că primește prea mulți bani cu textele astea nihiliste. Dar e business-ul lui și o ști mai bine la ce se sensibilizează publicul. 

Un domn și-a construit un fel de cutie-carusel, cu două locuri, în care îi pune pe copii și îi plimbă cît timp părinții stau la mese. Un fel de baby-sitting plimbător. Și doi băieței sînt atît de bucuroși de luminițele artizanale încît încep să ţipe ca din gură de șarpe cînd tatăl încearcă să-i recupereze după vreo două ture pentru care deja a plătit. E trecut de miezul nopții. O fată stă țeapănă în șaua unui cal alb și trece agale pe aleea parcului. Pare un cadru din Mihalkov. Se face liniște la masă și ne uităm atenți după ea.

Mi se vorbește în rusește atît de natural cum nu-mi aduc aminte să mi se mai fi întîmplat în vreo altă țară. Secretul e fie legat de culoarea mea de păr, fie de faptul că nu prea vezi străini pe străzile Odessei.

Mi s-a spus că cele mai bune și mai cunoscute dulciuri din Ucraina sînt făcute în fabricile pe care le deține președintele. Nu le-am gustat. Autobuzele care circulă pe străzi seamănă cu niște animale preistorice. Cînd mi se spune devocika se topește ceva în mine și mi se pare atît de liniștitor. Cînd urcăm în tramvai, o doamnă taxatoare, care patrulează dintr-un capăt în altul și nu‑i scapă nici un mușteriu, ne cere banii de călătorie. Şi ne dă biletele doar pentru că eu mi-am dorit să păstrez unul. E mama autoritară a acestei lumi care se tîrăște pe șine în ritm de melc.

Singurul muzeu în care am intrat a fost cel al literaturii. Săli multe, cărți, fotografii, cîteva secole de apariții editoriale. Numeroase volume ale clasicilor ruși, dintre care Pușkin stă la loc de cinste. Dar cu adevărat spectaculoase păreau muzeografele care apăreau tăcute de după ușile fiecărei încăperi. Femeile se ridicau de pe scaune cînd pășeai înăuntru. Le simțeai privirile din spatele lentilelor cum te urmăresc atent. Și mi s-a făcut într-un fel jenă că deranjez liniștea aceea prăfuită. După ce treceai pe lîngă ele, își reluau tăcute și somnambulice locurile din dreptul ferestrelor larg deschise. Mi‑aș fi dorit tare mult să le fotografiez.

Festivalul

Adună lume multă din industria de film europeană, iar sălile de cinema sînt pline. Problemele cinematografiilor din Est sînt complicate și discuțiile și contactele îi ajută mult și pe regizori, și pe producători sau distribuitori.

Însă revelația a fost pentru mine descoperirea uneia dintre cele mai importante regizoare ucrainene, Kira Muratova, și a filmului său din 1992, The Sentimental Policeman. Era suficient să simți bucuria, emoția și aplauzele celor care au ascultat-o cînd a fost invitată să vorbească înainte de proiecție, ca să-ți dai seama că ai în fața scenei un personaj extrem de simpatizat și de iubit. Întrebată dacă ar schimba acum ceva din ce-a făcut, regizoarea a răspuns răspicat: „Nici vorbă“. Născută în 1934, Muratova a trecut prin perioada cenzurii comuniste și a reușit cu greu să-și facă filmele.

Dacă ar fi să spun de ce mi-a adus aminte filmul său, aș spune că are ceva din absurdul voios al lui Tati și din văzul monstruos al lui Pintilie. Un polițist găsește un copil într-un strat de varză. E o fetiță. Și vrea s-o înfieze. Această poveste simplă devine scena pe care se desfășoară tot spectacolul vieții unui orășel rusesc. Banalul și drama merg mînă în mînă, iar efectul e de-a dreptul spectaculos. 

Și ca o ironie a sorții, în timp ce pe ecran copilul blond țipa, în rîndul întîi o mamă cu doi bebeluși, cam de aceeași vîrstă cu eroina filmului, se auzeau și ei din cînd în cînd, de data asta live.

Rusescul Metamorphosis (regia Sergey Taramaev și Luba Lvova) e construit pe structura clasică a unui thriller. Tușa lui fantastică devine însă din ce mai groasă pe parcursul poveștii și te pierzi într-o țesătură mult prea prețioasă. 

Ilegitim al lui Adrian Sitaru își continuă circuitul festivalier început la Berlin și s-a aflat în competiția festivalului. A fost prezentat la Odessa de cei doi protagoniști – Alina Grigore (și coscenarista filmului) și Robi Urs. Cu un subiect curajos, abordat frontal, Sitaru propune un exercițiu de „autenticitate“: al dialogurilor, al manierei de a lucra cu actorii, al raportării la o situație cu multiple implicații morale și sociale. Ca-n tragedia greacă, toate personajele sale poartă cîte o vină primordială. Nimeni nu e curat. Toate păcatele lumii atîrnă pe umerii celor din familia doctorului ginecolog jucat de Adrian Titieni. Catharsis-ul vine din înțelegere și acceptare. Finalul închide, cam prea demonstrativ, toată această parabolă deghizată într-o dramă de familie.

Am ajuns deja acasă, cînd s-a întins covorul roșu în fața Palatului Festivalului de film de la Odessa și s-au anunțat cîștigătorii. Alina Grigore mi-a dat vestea că Ilegitim a cîștigat Marele Premiu pentru cel mai bun film al acestei ediții. M-am bucurat și am fost cu gîndul acolo, cu ei, în barul Mantra Beach, de pe malul mării.

header piese jpg
Sfaturi pentru conducătorii care apreciază piese auto online de calitate și serviciile unor profesioniști
Achiziționarea de piese auto online poate fi o modalitate convenabilă și eficientă de a-ți repara sau întreține mașina.
masa de paste jpg
Cum să aranjezi o masă festivă perfectă: trei sfaturi utile
Nu mai este mult până la sărbătorile de Paște. Chiar dacă poate părea cam devreme să începi pregătirile de sărbătoare, poți începe planificarea de pe acum dacă vrei să-ți impresionezi invitații.
caine in vacanta jpg
Cum să îți pregătești câinele pentru călătorii: 6 sfaturi pentru o vacanță fără probleme
Te pregătești să pleci în prima vacanță alături de câinele tău? Experiența de a pleca într-o călătorie cu cel mai bun prieten al tău poate fi una inedită, care te va încărca cu amintiri plăcute.
image png
Lumea în care trăim
Trăim ceea ce poartă numele de „marea epuizare”.
image png
Flori, lumi și profesoare
Flori le-am dus de cîte ori am avut ocazia, la propriu sau la figurat.
image png
Cît de puțin ne lipsește...
Zic alți psihologi: nu pierde copilul interior, „accesează-l”, joacă-te, have fun! Aiurea!
image png
Zoe, fii feminină!
În prezent, cînd vorbim despre feminism, nu ne mai raportăm la structura rațională a lui Beauvoir, ci la extremismele de tipul Solanas.
p 20 Aleksei Navalnîi WC jpg
O întrebare greu de ocolit
Pentru noi, astăzi, răul şi suferinţa nu sînt doar mari teme teoretice. Nici nu se limitează la experienţa lor privată.
image png
Tîlcuirile tradiției isihaste
O luminoasă excepție de la această triumfală decadență e de găsit în lucrarea Părintelui Agapie Corbu.
1038 21a centrul comunitar din Chiojdu, 2023 jpg
Arhitectura interesului public
Arhitectura interesului public reprezintă o dezvoltare rizomatică orizontală la nivel local.
p 24 M Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Un preot din Spania, împreună cu partenerul său, au fost arestați pentru că ar fi făcut trafic cu Viagra.
image png
Pe ce te bazezi?
Pe măsură ce avansez în vîrstă, tind să cred că ceea ce numim intuiție se bazează pe experiența noastră de viață.
image png
De primăvară
Florile înșiruite mai sus se vindeau pe stradă, din loc în loc, înveselind-o. Schimbînd-o.
image png
Școli private, școli de fițe?
Nu se schimbase nimic, eram din nou o guvernantă „creativă”.
p 20 Valentina Covaci jpeg
Cum vorbim despre Dumnezeu
Merită să explorăm ce spune asta despre societatea noastră și despre discursul public din România.
image png
Călătorii în istoria cultului
A doua carte este o monografie asupra unui obiect liturgic esențial, pe care doar slujitorii îl pot vedea în altar: Antimisul. Origine, istorie, sfințire (Editura Basilica, 2023).
p 21 Geneva WC jpg
Nostalgii helvete
Job-ul (le petit boulot) pe care mi l-am dorit cel mai mult a fost cel de asistent plimbat căței genevezi.
p 24 M  Chivu 2 jpg
Cu ochii-n 3,14
● Un gunoier își dirijează colegul de la volanul autospecialei: „Dă-i, dă-i, dă-i! / Dă-i, că merge, dă-i!”. O versificație relativ salubră. (M. P.)
image png
Acceptăm prinți!
Termenul „sindromul Cenușăreasa” a fost folosit pentru prima dată de dr. Peter K. Lewin într-o scrisoare către Canadian Medical Association Journal, în 1976.
image png
Mama și tarabele
Mama, deși avea gusturi mai nobile și, atunci cînd se juca, îi plăcea să se joace mai luxos, înțelegea și nevoia mea de kitsch-ul nu chiar dulce, ci simpatic.
image png
Tramvaie
Timpul de așteptare e afișat electronic și calculat la secundă.
image png
După 20 de ani: cît ne-a schimbat Facebook viețile?
În 2020, Facebook anunța că nu va verifica reclamele politicienilor pe platformele sale, permițînd astfel și publicarea informațiilor false.
p 20 WC jpg
Proba gustului
Se susţine şi în Vechiul Testament, şi în Noul Testament, spunea Andrei Pleşu într-un curs de angelologie, că „omul e bine să aibă sare, adică să aibă gust bun...
p 21 WC jpg
Natura, industria și designul biofil
Mă refer la vegetația care urcă pe terasele zgîrie-norilor, într-un elan care amintește de literatura SF post-apocaliptică sau de imaginile.

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.