Pe cît de frică mi-e de zborul adevărat, cu avionul, pe atît de mult îl iubesc pe cel inventat şi controlat de oameni. Nu pe cel riscant, pe care ţi-l oferă roller coaster-ele noi şi nebune, care te dau peste cap cu o viteză ce ţi se pare a luminii… Pentru fricoşi, există carusele şi trenuleţe lente, în care contează alunecarea, şi nu zdruncinătura. Dulceaţa mişcării, şi nu abruptul ei. Cel mai simplu şi mai la mintea cocoşului dintre ele nu e altul decît… leagănul. Leagănul nostru „tradiţional“, vechi de cînd lumea şi pe care cred că nimeni nu l-a ratat în copilărie. În leagăn te aşezi şi, dacă eşti fată, şi nu prea îndrăzneaţă, alegi durata molcomă, şi nu clipa şocantă. Te dai în leagăn încet, şi savuros, cu orele, în loc să te smuceşti de cîteva ori, gata să te dai peste cap… 

Cel puţin, eu, una, asta alegeam. Mă aşezam în leagănele, de pildă, de la Cumpătu, din Sinaia, cu cîteva prietene, şi ne dădeam cu orele: între timp, stăteam de vorbă, puneam ţara (mai puţin) şi idilele fiecăreia (mai mult) la cale. Legănatul dădea altă anvergură şi amploare discuţiilor noastre: deveneau parcă universale, urcau şi ele, odată cu leagănele, în valoare… Aceeaşi senzaţie de legănat, asociată cu cea de învîrteală (ceea ce-i dădea repetivitate) am regăsit-o mai întîi în Căluşeii de la Mangalia, de la începutul digului (în anii ’80…) şi în Umbreluţele din Luna Parc din Neptun (care cred că mai există şi acum).

De ce mă trăgea aţa, mică fiind, dar şi mai mare, spre device-urile astea puţin complicate şi, de ce să nu recunoaştem, depăşite? Din două motive simple, dar esenţiale, oricît de preţios ar suna, pentru „condiţia umană“: îmi dădeau senzaţia zborului amestecată cu cea a timpului dilatat. A ieşirii pe nesimţite din timpul cotidian nesuferit, mereu măsurat… Ce reţetă mai grozavă a fericirii, chiar mică şi temporară, se poate găsi – în copilărie, şi nu numai? 

Mai tîrziu, umblînd prin lume, am găsit altfel de… Luna Parc. În Disneyland, Disneyworld sau Busch Gardens, din America, nici legănarea, nici plutirea şi nici învîrteala nu mai erau ce ştiam eu. Lumea se schimbase, şi se mergea pe senzaţii extreme: montaigne russe-urile de acolo nu ezitau să te ţină cu capul în jos, să te dea peste cap, să te urce foarte sus pe o muchie etc. 

Nici urmă de visare şi tărăgănare: totul la viteză maximă, mergînd spre un soi de ieşire din corp. Viteza era atît de ameţitoare, încît nici măcar nu te mai puteai ţine. Conştient, de bara din faţă… Centura acaparatoare, de sus pînă jos, făcea totul. Tu, un trup de consumator dornic de senzaţii tari, erai lăsat pe mîna acestor instrumente de tortură postmoderne: sigure, dar înfiorătoare. Teoreticienii culturii populare, printre care Ritzer şi Fiske, vorbesc despre plăcerea controlată din parcurile de distracţii şi despre riscul aşijderea. Un amestec de plăcere şi „durere“ administrate exact în cantităţile suportabile (cu menţiunea că, în ultimul timp, pragul celor două a crescut sensibil) într-un mediu special creat pentru aşa ceva: protejat, sigur, imitînd sau, mai curînd, reinventînd lumea exterioară imperfectă. 

Environment-ul parcurilor de distracţii îţi dă ocazia să-ţi arăţi curajul şi să-ţi cunoşti limitele, fără să rişti mare lucru. (Desigur, dacă ai probleme cu inima şi tensiune mare, eşti sfătuit, prin afişele lipite la intrarea roller coaster-elor, să nu te aventurezi.) În ce priveşte senzaţia perfectă de fericire plutitoare din copilărie, poţi, dacă o cauţi cu dinadinsul, s-o mai trăieşti şi în actualele Luna Parc: există un vapor, o barcă uriaşă, care te leagănă (evident, atomat) pînă la limita la care te-ai da peste cap. Dar nu te dai. Se opreşte la timp şi o ia de la capăt. (E adevărat că e destinată copiilor, pînă la o anumită vîrstă…) Există şi variante pentru adulţi ale plutirii din copilărie: la Prater, în celebra Roată mare, din care vezi destule din Viena, poţi lua o cină romantică. Mănînci şi bei vin în cabină: de fiecare dată cînd aceasta ajunge jos, chelnerul îţi mai toarnă cîte un pahar şi-ţi mai aduce cîte un fel...