Mi-am luat televizor ca s-o văd pe Simona Halep jucînd tenis. Finala de dublu masculin de anul ăsta de la Paris nu a fost televizată, așa că am urmărit scorul live, dînd refresh paginii ATP de-am blocat telefonul. După ce-am citit autobiografia lui Agassi (Open, Editura Publica, 2011), m-am gîndit să-mi cumpăr un sistem audio ca să aud din orice colț al camerei cum se lovește mingea. N-am pomenit sunet mai liniștitor decît mingea de tenis lovind racheta sau terenul de joc. De două ori în viață mi-a părut rău că a cîștigat Federer – o dată în finala de la Basel cu Copil, altă dată la dublu cu Mahut împotriva echipei Tecău/Rojer. Am o colegă la lucru, olandeză, care nu s-ar fi gîndit că-mi place tenisul, crede că mi s-ar potrivi rugby-ul, referindu-se la cum mă manifest cînd nu-mi iese ceva, dar în mintea mea noi două jucăm bine la dublu. Agassi spune că tenisul e cel mai singuratic sport, el știe mai bine, mie-mi place să fiu singură doar cînd scriu. Primele amintiri legate de sport sînt cu voleiul jucat în spatele blocului, pe iarbă, unde copiam ce vedeam în Mila e Shiro, un serial de desene animate difuzat pe un post TV italienesc. Pînă a ajuns în Slatina Sailor Moon, doar asta am jucat, fete și băieți, la mixt. Tot așa am jucat și fotbal, la grămadă, și tot așa am făcut și galerie.

În anii ’90, în spatele blocului, tata juca tenis de picior împreună cu vecinii, într-un careu desenat cu cretă. Tata era poreclit Dobrin. Deși avea rapiditatea și înălțimea lui Hagi, tata îl prefera pe Dobrin. Teoretic, oamenii din cartier erau un grup bine închegat, doar că, după Revoluție, nu mai împărtășeau aceleași țeluri, lucru definitoriu pentru o comunitate. Unul își deschisese un butic după ce adusese blugi de la turci, alții se mutaseră la țară, alții de la stat la privat, iar alții deveniseră șomeri. Greu cădeau de acord cu sumele care se cereau la întreținere pentru fondul de rulment sau pentru zugrăvitul scării. Cu toate astea, cînd se adunau în spatele blocului, într-o parcare mai tot timpul goală, neînțelegerile și invidia dispăreau. Cei mai puțin sportivi îi priveau de la fereastră, iar noi, copiii, nu aveam preferați, noi de bucuram de joc și de statul împreună. Cîștigătorii oricum nu erau sărbătoriți niciodată. După meci, oamenii rămîneau împreună, învingători și învinși, la o bere, două, vecinii de la geam se retrăgeau în case, iar noi, copiii, ne întorceam la ale noastre.

Am multe amintiri legate de sport și aproape nici una legată de școală. Școlile pe care le-am urmat eu nu dădeau importanță mișcării, iar liceul sportiv era considerat foarte slab la mine în oraș. Acolo a făcut mama generala, dar sportul nu s-a lipit de ea. Nici de tata, nici de mine ori de soră-mea. Am renunțat amîndouă la handbal înainte să începem să jucăm cu adevărat. Nu‑mi amintesc motivul pentru care a făcut-o ea, dar pe mine o lecție neînvățată la geografie m-a tras în jos. Eram în clasa a IV-a și nu știam să descriu Munții Măcinului. Geografia e și acum punctul meu slab. Mama a luat în calcul doar școala, nu și faptul că mă puteam lovi la mîini – da, eu, cu sindactilie la ambele mîini, eram pivot și traversam jumătate de oraș ca să ajung la o sală de sport fără dușuri ori vestiare. Ne schimbam într-o cameră cu niște bănci joase și lungi deasupra cărora erau cuiere în care ne atîrnam hainele, 15 fete, cîte eram. În clasa a V-a am primit cadou o minge de baschet, alb cu albastru – cea mai frumoasă și singura minge de baschet din cartier. Toată vara stăteam în curtea școlii din apropierea casei. Odată, cel mai cool băiat, mai mare decît mine și membru al echipei de baschet a școlii, a venit să mă ia pe afară. Cînd mi-am auzit numele strigat la geam, m-am gîndit că nu aud bine. Vecinele mele de deasupra ieșiseră pe balcon să se convingă și ele. Cel mai bun baschetbalist de la 8D, care nu locuia cu noi în cartier, stătea rezemat de Dacia tatei așteptînd să zic da.

Apoi a trecut timpul, am plecat la liceu, m-am îndrăgostit, am început să citesc tot mai mult, petrecînd din ce în ce mai puțin timp cu taică-meu uitîndu-ne la fotbal, tenis ori handbal. Mai apărea din cînd în cînd cîteva ceva care să-mi amintească de sport. În clasa a X-a am fost internată în spital cu Florentin Petre, care avusese un accident la pescuit. Eu aveam o mînă în ghips și o grefă de piele pe șold, el era mai grav. Am mers la el în cameră de cîteva ori și mi-a vorbit frumos. Prin clasa a XII-a, proful de sport mi-a adus un autograf pe o poză de buletin a unui fotbalist de la FC Național cu care fusese el coleg de școală – nu mai știu cum îl cheamă, poate Coman, dar aveam alte preocupări ca să mă mai întorc la sport.

Imaginația sociologică

Melancolia și zîmbetul durează puțin, cîteva paragrafe, acum sînt adult și fac sport din alte motive. Cînd am mers prima dată la squash, vreo zece minute am încercat să înțeleg cum să lovesc mingea ca să se întoarcă OK la adversar. A doua zi nu-mi mai puteam mișca degetele și mă durea antebrațul drept. Îmi simțeam mușchii lombari mai bine decît după primele încercări timide de Halasana. Nicicînd yoga nu mi s-a mai părut o treabă așa simplă. Intensitatea durerii e asemănătoare cu aceea de la primele cursuri de înot.

Citesc biografiile tenismanilor apărute la Editura Publica și înțeleg lucrurile diferit. Nu doar Simona a fost presată de-o țară întreagă înainte să cîștige un Grand Slam, cu McEnroe, Agassi ori Federer s‑a întîmplat la fel, Năstase era mitocan și cu un copil de mingi, Țiriac făcea afaceri și cînd Steffi Graf îl avea impresar pe taică-său. Nu trebuie să cîștigăm toți aurul olimpic, dar unii dintre noi am putea crește copii care s-o facă.

Cred că problema adevărată a românilor e incapacitatea de înțelegere a lucrurilor mici în raport cu the big picture, adică lipsa imaginației sociologice. Construirea terenurilor de sport la țară ar fi ceva mai puțin contestat, dacă prețurile de construire nu ar fi exagerate ori dacă terenurile ar fi integrate într-un circuit național competițional. E foarte bine că sportivii merg prin școli și le vorbesc elevilor, dar e prea puțin. Obiectivul SMART al acestei campanii este ascultarea sau înscrierea la un club sportiv? Au copiii unde să meargă după ce li se explică ce frumoasă e scrima? Cîte școli sînt parte din acest proiect, cum se face follow-up?

Eu am ajuns la handbal după ce antrenoarea a venit la școală, ne-a spus ce caută și ne-a dat cîteva probe – viteză, săritură în lungime, aruncare cu mingea de oină, dar dacă nu luam probele ori voiam să merg în altă parte, aveam alternativă? N-aveam. Poate că antrenoarea își dorea să aibă o echipă ca Oltchim Rîmnicu Vîlcea, dar Slatina e Slatina și l-a dat pe Vâlcov, aici e alt tip de înțelegere a lucrurilor care pot crește nivelul de trai al oamenilor. Ideea de bunăstare a lui Vâlcov nu ia în calcul faptul că, investind în sport, ai putea investi mai puțin în servicii medicale. Nici că, dezvoltînd acest sector, dezvolți altele adiacente precum industria echipamentelor sportive, a cluburilor și sălilor de sport private, a organizatorilor de evenimente sportive, chiar și sectorul produselor alimentare.

Stimulează legea sponsorizării firmele? Nu trebuie să fii Țiriac ca să înțelegi cum ajung banii la buget și cum se împarte prăjitura bugetară. Chiar dacă pot apărea probleme în fiecare dintre sectoarele amintite, statul trebuie să se asigure, permanent, că oferă oamenilor cadrul legislativ care să țină pasul și cu nevoile cetățenilor, și cu ale întreprinzătorilor, și cu schimbările societății. Dacă nu se mai joacă tenis de picior în spatele blocului e și pentru că Primăria autorizează construirea blocurilor la cinci metri unul de altul. Dacă numărul abonamentelor corporate la sălile de sport a scăzut este și din cauza impozitului pentru benefits in kindburnout-ul cauzează incapacitate de muncă, deci mai puțini bani colectați la bugetul de stat.

Este sportul amintit în anul centenar? Nu voi cere planul acțiunilor de Centenar ca să verific – dacă această informație nu a ajuns încă la mine, parte a populației bine informate, din mediu urban, studii universitare, atunci înseamnă că nu există. Sau că există și nu e comunicată corespunzător, deci că nu există. Sportul e cel mai apropiat de popor dintre toate domeniile pentru care există competiții și recunoaștere internațională. Nici la înmînarea Premiului Nobel nu se intonează imnul țării din care provii. Poate tocmai anul ăsta trebuia să ne aducem mai mult aminte de sport.

Poate cel mai frumos lucru care li s-a întîmplat românilor este echipa națională de fotbal la mondialul din ’94, ceea ce mă bucură și mă întristrează deopotrivă. Acolo am rămas? Bun, a luat Simona Roland Garros-ul, s-au mai cîștigat medalii în gimnastică, la scrimă, dar în ­rest, ne‑a mai bucurat ceva extraordinar? Ne mai bucurăm împreună de ceva, indiferent de locul fiecăruia în societate? Tenisul la dublu nu e televizat, echipa de rugby e necunoscută, de polo și hochei nu se aude nimic, fotbaliștii scot în evidență multe, dar mai puțin fairplay-ul. Mass-media are scuza ei, dar scuza ei ar fi neacceptată dacă aderarea la sport s-ar face din școală, iar aici revin la mine.

Eram în Grecia cu o franțuzoaică. Înotam eu aproape de mal și o pierd pe tipă din vedere. Aștept, aștept, observ ceva în depărtare, fără ochelari nu-mi dau seama dacă e capul ei sau vreo sticlă de plastic. Cînd se întoarce, îmi spune că ea fusese acel punct, că învățase să înoate la orele de sport. La o școală normală, nu la un club. Am simțit pe pielea mea, într-o vacanță, ce înseamnă să vii dintr-o cultură mică, sună pretențios, dar așa e. Nu m‑a discriminat nimeni, pur și simplu am comparat în mintea mea două situații.

Sînt atît de multe lucruri de făcut în România, că nu știi de unde să începi. Orice biografie din tenis ai citi îți va descrie munca, speranța, amărăciunea, colaborarea și încrederea, convingerile confruntate cu realitatea și, dincolo de asta, o dorință de a ajuta. Pînă la urmă, putem ajuta comunitatea cu ce știm cel mai bine să facem. Eu, de exemplu, cred că pot să ajut prin scris, așa cum am făcut-o acum. 

Diana Bădica
este scriitoare. Cea mai recentă proză publicată se află în antologia
16 prozatori de azi.lit, coord. Andreea Răsuceanu, Editura Humanitas, 2018.