A fost capitala şi cel mai important centru militar, religios şi politic al statului dac înainte de războaiele cu Imperiul Roman şi nucleul unui sistem defensiv strategic format din şase fortăreţe dacice din Munţii Orăştiei, folosit de Decebal pentru apărare şi protecţie contra cuceririi romane. Sarmizegetusa Regia a fost inclusă pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO. Aflată pe vîrful unei stînci, la 1200 de metri înălţime, aceasta a constituit centrul strategic al sistemului defensiv dac din Munţii Orăştiei. 
 
Cel mai potrivit ghid al cetăţii nu poate fi altul decît Vladimir Brilinsky, ultimul dac, „dac pînă la moarte şi dincolo de ea“ (cum îşi spune singur – http://poianalununu.blogspot.ro/), paznic al cetăţii, la propriu (cu bîta şi cu pistolul cu bile în mînă), şi la figurat (înfocat apărător al dacilor şi al importanţei lor istorice şi culturale, cu pericolul exagerărilor de rigoare, dar bine intenţionate), ziarist independent, dar şi descoperitorul celebrei, deja, matriţe de bijutier de la Sarmizegetusa: o matriţă antică de bijutier, din bronz, veche de peste două mii de ani, care a devenit cea mai valoroasă piesă expusă la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva. 
 
„În noaptea de Sînziene din 2013, la poalele unui copac, am făcut cea mai fabuloasă descoperire de la Cloşca cu puii de aur încoace. O matriţă de bronz. Eu personal. Asta a fost cadoul pentru tot ce am pătimit la Sarmizegetusa, pentru sănătatea pe care mi-am mîncat-o acolo, pentru trei maşini pe care le-am prăpădit acolo. Am predat-o în mod legal mai departe. Unii spun că este inestimabilă, alţii – că ar valora în jur de două milioane de euro. Este vorba de o matriţă hexagonală de bronz: dacă ştiţi ciocolata Poiana – cam aşa arată ea, un pic mai groasă. Şi pe ea apar figuri de animale. Era o matriţă pe care se turnau bijuterii. Apar acolo leul, hipopotamul, elefantul, girafa, rinocerul. Apar şi animale fantastice, dragonul, grifonul, inorogul. Pe care nimeni nu şi le închipuia în cultura dacică. De acolo pînă a ne îmbrăca în blugi şi a da jos opincile încălţate de Sergiu Nicolaescu mai e un pas…“ 
 
Ce vrea să spună dl Brilinsky cu această din urmă afirmaţie pornind de la matriţa pe care, de altfel, a descoperit-o cît se poate de spectaculos? („În timpul unei furtuni, petrecută în noaptea de Sînziene, vîntul a rupt un fag vechi de peste un secol din incinta cetăţii dacice Sarmizegetusa Regia, iar în cădere trunchiul a antrenat un alt copac pe care l-a smuls din rădăcini. În groapa creată de sub rădăcina trunchiului doborît, a doua zi, Vladimir Brilinsky (…) a descoperit, împreună cu cîţiva copii pe care îi însoţea în acel loc, piesa unică din bronz.“ – adevarul.ro) Că el – şi nu numai el, ci şi lumea ştiinţifică – priveşte Sarmizegetusa ca pe un oraş cosmopolit, care „denotă o bogăţie, o spiritualitate, o multiculturalitate. Nu avem de-a face sub nici o formă cu acea civilizaţie a dacilor pe care am învăţat-o din filmele lui Sergiu Nicolaescu, de ciobani… Ci cu una fabuloasă, care e întărită de ce se întîmplă în zilele noastre, nu neapărat prin descoperirile arheologice, care sînt vai de capul lor, ci prin diverse incidente. Şi prin asta mă refer la căutătorii de aur. Aţi auzit foarte bine de faimoasele brăţări de aur, sute de mii de monezi din aur şi alte artefacte de argint şi aur găsite la Sarmizegetusa Regia.“ 
 
Căutătorii de comori reprezintă doar un tronson al fabuloaselor poveşti ale Sarmizegetusei: „Mă cert de douăzeci de ani cu căutătorii de comori. În Orăştioara de Sus este o vorbă: dacă la o casă nu e nici un căutător de comori, la următoarea-s doi… Mi se pare extrem de naturală această căutare de aur. Majoritatea caută pe propriile terenuri. E un fenomen care s-a născut după ’90, patronat de Dan Iosif, de Adrian Năstase, de Sergiu Nicolaescu, patronat la cel mai grobian mod posibil. Acesta se petrece de la retragerea romană, apoi din 1802-1804, cînd căutarea era febrilă şi concentrată în zona munţilor Orăştiei. Se găsesc nişte ulcele, care au cîte ceva pe fund. Kosonii din ele nu valorează cît fundul ăla de oală. Căutătorii le spărgeau, le-am spus să nu le mai distrugă. Aurul te orbeşte, te tîmpeşte, te face alt om. Te face din om, neom“, îşi deapănă pasional povestea Vladimir Brilinsky. 
 
La Sarmizegetusa, totul se mişcă, alunecos, între mit şi realitate. E greu să nu cazi în plasa exagerărilor de orice fel, oricît de bine intenţionat ai fi. Asta şi pentru că, de fapt, s-a descoperit foarte puţin: „Avem doar 5% săpat din Sarmizegetusa, mai puţin de 3% din celelalte cetăţi. Mai avem 95% de aflat. Dacă mă întrebaţi ce aştept eu, aştept inclusiv scrisul dacic. Unii ziceau că dacii nu scriau. Cum să nu scrie? Are cineva vreo dovadă? Un popor care turna bijuterii de aur, care avea aur de două ori cît toată Europa la un loc, nu scria? În 5% s-ar putea să nu se vadă.“ 
 
Care este relaţia lui Valdimir Brilinsky cu Sarmizegetusa? Acum – una oficială, de administrator din partea Consiliului Judeţean Hunedoara: „Noi, din 2013, am intrat în administrare oficială la Sarmizegetusa printr-o hotărîre de guvern. Prin noi vreau să spun Consiliul Judeţean Hunedoara. Sînt ziarist, liber, de 25 de ani. Am plecat la Orăştie în exil, pentru că presiunile politice erau tot mai mari în televiziunile din Deva. De acolo am fost luat cu forţa şi pus să conduc administrarea Sarmizegetusei. În ultimii 25 de ani am apărat cu bîta Sarmizegetusa. Am ştiut că acolo există o încărcătură foarte puternică, atît materială, cît şi spirituală. Dar şi că aşa nu mai sînt liber. Trebuie să fac referat ca să cumpăr trei cuie. Am devenit un birocrat. Eu n-am timp de referate, trebuie să mă lupt cu nebunii, cu misticii, cu căutătorii de aur.“
 
Viaţa la Sarmizegetusa se pare că e o luptă continuă, şi poate fi dusă numai dacă eşti foarte pasionat. Poate, tocmai de asta, nuanţele nu se prea mai discern şi lucrurile pot fi privite doar îngroşat şi subiectiv. De altfel, odată ce dl Brilinsky începe prezentarea cetăţii pe care o vizităm, aflăm că însuşi teritoriul pe care se află e unul controversat: „Aici avem de-a face cu oraşul Sarmizegetusa. Împărţit în patru părţi principale. Toată zona aceea, pe aproximativ zece hectare, unde-i pădurea tînără, este locuirea civilă. Este, dacă vreţi, cartierul de fiţe al Sarmizegetusei, bulevardul Primăverii al ei. 
 
Vedeţi o pădure foarte frumoasă, cu copaci drepţi? Din păcate, ne aflăm într-o arie protejată, într-un parc natural, Grădiştea Muncelului Cioclovina, parc care a fost instituit în această zonă tocmai pentru a proteja cetăţile dacice. Dar este o sabie cu două tăişuri. Acest parc a fost înglobat în Natura 2000, care protejează, evident, natura. Şi atunci a izbucnit un război al absurdului. Ne închipuim o piesă de teatru a lui Eugen Ionescu: uitaţi-vă la copacul ăsta, sub el e o piatră, care nu poate să vadă lumina zilei pentru că deasupra ei e un copac, care e protejat. Eu nu pot să-l tai. Pe ziduri cad copaci, care au şapte, opt, zece tone. Nicicum nu se pot îmbina cele două. Ne certăm aproape zilnic cu cei de la Direcţia Silvică. Şi totuşi, ei ne sînt aproape. La Bucureşti, însă, nu avem nici un fel de înţelegere. Acum a apărut Codul Silvic. Am încercat să strecurăm şi noi un amendament. N-am reuşit. Din punct de vedere economic, pădurea nu-i o valoare. Copacii sînt, în general, bătrîni. Dar ei au muşchi… Instituirea acestui parc ecologic a fost o greşeală uriaşă. Încercăm să coabităm, dar ei au legile lor şi noi încercăm să le avem pe ale noastre, numai că legile în domeniul patrimoniului sînt foarte controversate.“ 
 
Sub copaci sînt pietre, iar copacii îşi au şi ei viaţa şi drepturile lor. Aşa că la unele pietre nu se prea poate ajunge, ca să se ştie mai multe despre Sarmizegetusa: „În ansamblu nu discutăm de cetatea Sarmizegetusa, ci de monumentul UNESCO, înregistrat cu numele de «Sistemul defensiv fortificat al cetăţilor dacice din munţii Şureanu». Venind de la Petroşani, este un cerc uriaş care se închide la baza Munţilor Sebeşului, la cetatea Căpîlna, unde începe Transalpina. E un fel de salbă uriaşă care protejează Sarmizegetusa Regia. Aceasta nu a fost o cetate: a fost oraşul, cosmopolit, apărat de cetăţi. De ce era acest uriaş sistem defensiv? Pentru că, în acea capitală, dacii îşi ascundeau două lucruri: aurul şi spiritualitatea. Dar ceea ce se găseşte la Sarmizegetusa este încă neclar: ce înseamnă zona sacră – ştiinţă, cult sau o împletire a celor două? Nu avem un adevăr absolut care să stea în buzunarul cuiva. Avem multe presupuneri, unele logice, altele fanteziste şi elucubraţii.“
 
Şi totuşi, ceva s-a schimbat la Sarmizegetusa Regia. S-a făcut curat şi s-a pus pază, aşa cum se cuvine unui monument UNESCO, care nu e sat fără cîini sau no man’s land: „Aici, în jur, pînă acum trei ani, era o junglă. Am strîns peste 200 de camioane şi remorci de deşeuri vegetale, lăsate de singura fiinţă care distruge habitatul… Nu se vedea nimic. Era un dezastru generalizat. Zona în care a fost descoperită matriţa e aceeaşi zonă în care, cu un an înainte, cu bîta în mînă, ca voluntar, ca haiduc, am strîns 11 saci de hîrtie igienică, de mizerie, după o noapte de Sînziene. În noaptea de Sînziene fiecare dintre temple era ocupat de cîte un grup de spiritualişti. Unii se rugau la Zamolxis, alţii la Iisus, alţii la Fecioara Maria… Fiecare cu limbajul lui, unii îmbrăcaţi, alţii dezbrăcaţi. Se certau unii cu alţii. Acum i-am gonit de aici şi s-au dus la cetăţile Costeşti şi Blidaru.“ 
 
Curăţarea zonei s-a întîmplat în 2011, după o vizită a lui Emil Boc şi a lui Kelemen Hunor: „Aici era ceva de neimaginat: şine de tren, vagoneţi, şobolani, şerpi, căpiţe, putregaiuri, tot ce e mai urît. Boc a instituit un program multianual de cercetare în munţii Orăştiei de patru milioane de euro. În primul an s-au cumpărat, de 400.000 de euro, scule arheologice de secol 21. Apoi a căzut Guvernul Boc, a venit Ungureanu, a menţinut programul, dar n-a stat mult. Ponta l-a tăiat de tot.“ 
 
Dl Brilinsky ne plimbă prin uriaşul teritoriu al Sarmizegetusei Regia, unde sînt atîtea de văzut şi de explicat. Dar şi atîtea necunoscute. E un loc care te fascinează, dar pe care nu-l înţelegi decît parţial. Aproape la fiecare loc şi piatră văzute, ghidul nostru ne spune: dacă am face un exerciţiu de imaginaţie, am putea crede că… Interpretările posibile sînt deschise. Evident, mai sînt multe de descoperit. Atît cît se poate, însă, monumentul merită vizitat. Şi dl Brilinsky – ascultat – măcar pentru cît a apărat, cu bîta, istoricele pietre de vandalizare. Dar şi pentru devotamentul lui înduioşător, aproape orb pentru tot ce e dacic.  
 
Foto: D. Drăgoiu