Merg la mare de cînd mă știu, cu regularitate, ritualuri și tabieturi deja împămîntenite. Stăteam, în copilărie, perioade lungi, într un hotel fix pe malul mării, unde zgomotul ei era o prezență constantă: mi se părea mereu că valurile loveau hotelul și visam cum acesta era inundat.

La mare era ca un fel de „la țară“, un loc căruia îi aparțineam și de care eram legată într-un mod instinctiv, îmi intrase cumva în sînge și-n pori, în subconștient. Chiar și cînd nu eram la mare aveam coșmaruri cu valurile uriașe care acopereau hotelul, dar nu era doar atît. În vise, cît și în viața de toate zilele, mă raportam la mare ca la un loc în care puteai avea, în imaginar, cît și în real, trăiri fundamentale: era decorul (alături de casa bunicilor, printre altele) în care-mi puneam în scenă, instinctiv, angoasele și bucuriile.

Ca și muntele, marea era unul din elementele lumii noastre, în general mici și delimitate, care-și permitea să aibă contact cu lumea cealaltă. Cea neînțeleasă și neexplicată de mințile noastre omenești. Cu necuprinsul și nemărginirea. Cu transcendentul. Venită din orașul în care excesele și îndrăznelile naturii nu prea puteau fi sesizate, camuflate fiind de zidirile omului, întîlnirea cu marea era, pentru mine, copleșitoare.

Ieșită, pe scurt, din micul meu sat al ștrumfilor (chiar dacă acesta se în­tîmpla să se numească București), contactul cu natura dezlănțuită punea în mișcare în mine un buton ascuns: cel spre un alt soi de simțiri decît cele standard, ale vieții zilnice așezate. O percepție mai puțin inhibată și mai aventuroasă a lumii din jur, precum a unei continue călătorii inițiatice. Poveștile pe care le inventau părinții noștri și prietenii lor, despre care am scris cu alte ocazii, erau doar una din formele de manifestare a acestei schimbări.

Ca să faci față unei lumi în contact cu absolutul trebuia să te pregătești serios. Atîta nemărginire nu putea fi domesticită decît prin ritualuri precise. Dacă voiai să ai acces la altceva trebuia să urmezi un set de reguli stricte, inițiatice. Nu era vorba de nu știu ce căi spirituale, ci de unele cît se poate de terre-à-terre: te sculai devreme, ca să prinzi cele mai bune ore de plajă. Te ungeai și te hidratai suficient și constant. Înotai, cît de mult puteai, dar totuși fără să depășești o anumită limită, cea în care mării să nu i se pară că te-mpăunezi cu performanțele tale și că nu mai ții cont de meandrele ei. Dormeai după masă și te plimbai seara pe dig, ca să faci aerosoli. Era ca și cum doar prin gesturi mici și precise puteai să ai măcar iluzia că ții sub un oarecare control imensitatea și imprevizibilul cu care erai confruntat.

Cu timpul, ritualurile astea mi-au devenit indispensabile, deși nu le prea suportam. Lor li s-a adăugat un alt strat, mai puțin utilitar, să-i zicem monden, care regla comportamentul marin în societate. „În societate“ însemna, de cele mai multe ori, seara, pe faleză, pe terase sau pe la parcurile de distracții. Acolo aveai ocazia, chiar prea din plin (sigur, depindea de loc și de sezon), să te întîlnești cu ceilalți semeni ai tăi care veniseră la în­tîlnirea cu absolutul.

Modul lor de a-l lua în stăpînire era, de cele mai multe ori, cel gregar: în grup, în special în grupuri mari, e mai greu să ai senzații pe care, altfel, nu le-ai putea duce (senzațiile de altceva, de gol, de micime). Grupurile mari și vesele, carnavalescul, kitsch-ul însoțitor, pînă la urmă benign, duceau totul într-o zonă suportabilă și accesibilă cît mai multora.

Ca să faci față și băii de uman chitit pe „distracție“ cu orice preț, precum și ritualurilor anterior menționate, trebuie să te prezinți cu recuzita necesară. Pe vremea cînd mergeam cu mama mea, cu trenul, îndesam respectiva recuzită în două geamantane uriașe maronii, din ceva ce părea piele. Luam cu noi, acolo, „totul“, de la haine de plajă și de zi la unele de seară, loțiuni și hapuri, jucării și cărți. E drept că trăiam într-o lume în care sistemul nu-ți oferea mare lucru, iar tu, ca individ, tindeai să-l suplinești pe cît puteai. Mergeam cu trenul și, ca să dăm jos cele două geamantane, trebuia să rugăm mereu pe cineva să ne ajute (da, veți spune că mama mea era elitistă sau răsfățată, eu însă cred că a fost pur și simplu o femeie bravă și supraviețuitoare într-o societate abjectă).

Tradiția geamantanului (ce-i drept, redus la unul singur) uriaș s-a păstrat și pentru mine. Constat că nu pot pleca la mare fără conținutul magic al unui geamantan tot maro, dar nu din piele, și pe roți. E ca și cum doar el mi-ar garanta reușita vacanței, pe toate planurile deja pomenite. Problema e că, anul ăsta, l-am luat după mine pe același gemantan, cu același conținut, doar pentru trei zile. Aproape ca nici nu mi-am dat seama. Pentru mine, marea și kit-ul ei de supraviețuire au rămas aceleași, indiferent de durată.