Pe vremuri, aproape singura evadare din cotidianul uneori anost și, de cele mai multe ori, neconform cu așteptările mele era mersul la film. Nu erau nici măcar mall-uri pe vremea aia, ci doar cîteva cinematografe în centrul Bucureștiului și cîteva în cartiere.

Mersul la film era o evadare potrivită pentru cineva cu o structură mai curînd de spectator decît de actor, mai curînd o natură contemplativă decît una cu orice preț activă. Pentru cineva care, mai oricînd, prefera să stea pe locul pasagerului și să privească lumea ce i se desfășura în fața ochilor ca un tapet, fără să se plicitesească, ore întregi. Pentru România comunistă, filmul chiar era o evadare într-o altă realitate, cea a lumii occidentale la care nu aveam decît vag acces, tărîmul făgăduinței consumiste și al visurilor zise americane.

Cinematografele care, pe atunci, păreau de la sine înțelese și veșnice, și care acum sînt blocuri cu bulină, interzise și fantomatice, erau Patria, Scala și Studio. În centru, unde mai întîi mergeam la film ca la un eveniment, de cele mai multe ori în week-end, cu cățel și purcel, și haine bune. Nu era doar filmul în sine, era o ieșire din „vizuina“ familiei de pe Șoseaua Giurgiului și o plonjare în forfota metropolei.

Vorba vine forfotă căci, pe atunci, era, de fapt, o mare liniște, cu foarte puține mașini și ceva mai multe autobuze și troleibuze. Primul cinematograf, cel al copilăriei, a fost Doina, de pe strada Academiei, pare-se, unde am văzut mai toate filmele clasice Disney. După film, ritualul continua, era aproape obligatoriu mersul la cofetărie: știu că prăjiturile epocii și ale zonei erau joffre-ul și mascota, nu știu de ce, dar totul era învăluit într-o crustă de ciocolată. Prin zonă era și Romarta Copiilor, care pe atunci mi se părea Paradisul, din două motive care, acum, pot părea meschine: se găseau acolo, printre altele (haine, jucării etc.) un fel de acvarii imense (așa le vedeam eu pe atunci) cu citronadă (un lichid galben pai bolborosind) și niște animale de plastic stil Disney pe care te puteai da, legăna – cea mai apropiată variantă de parc de distracții in nuce de pe atunci. De asemenea, îmi amintesc că tot pe lîngă cinematograf era un magazin de unde îmi cumpăram de multe ori uniforme (da, așa erau vremurile) care se numea „Trei ursuleți“. Nu știu dacă-mi plăceau uniformele (deși cred că, cel puțin la început, nu le pricepeam semnificația încartiruitoare), dar îmi plăcea denumirea magazinului și cred că desenele – parcă erau niște urși pictați pe geam...

Existau, chiar și la noi, pe Șoseaua Giurgiului, cinematografe de cartier. Unul, Progresul, era la Șura Mare, și altul, Flamura, pe la Piața Progresul. Eu aveam onoarea să locuiesc între cele două (ba chiar stația de autobuz și tramvai se numea Bacovia, casa memorială a poetului nu era departe). Cînd veneam, pe jos de multe ori, de la Adesgo, pe unde stăteau bunicii mei, spre blocul meu cu multe scări, treceam mereu pe lîngă Cinema Progresul. Care mă tenta mereu cu afișele lui spălăcite. Pînă cînd, într-o zi, nu am mai rezistat și am văzut acolo, țin foarte bine minte, Mașa și ursul. Cred că era un film de animație rusesc, oricum m-a marcat destul pînă azi: povestea în sine mi s-a părut formidabilă, eram îngrijorată pentru Mașa și cred că am -luat filmul ca pe un thriller la limita cu un horror, pentru nivelul meu de atunci.

La toate astea a contribuit și cinematograful în sine, care era mic și întunecos, și m-a lăsat cu o senzație de altă lume. Noroc că existau și cofetării în cartier. Era una fix la jumătatea drumului dintre cinematograf și blocul meu, puțin după biserică. Doar că prăjiturile de cartier, spre deosebire de cele din centru, aveau o altă tentă: erau, pur și simplu, colorate. Posedau și ele doza lor de ciocolată, chiar însiropată, dar, nu știu de ce, era camuflată sub niște culori pe care nu prea aveai cu ce să le asociezi: mov și verde. La cofetăria mea de cartier mîncam pătratele astea însiropate mov și verzi, care se numeau, generic, tortulețe. Iar majoritatea cofetăriilor, în același spirit  ludic și kitsch, aveau  nume de flori.

Mai exista o zonă a cinematografelor, în București: era cea de pe bulevard. I se spunea bulevard, de fapt cred că pe atunci era Bulevardul 6 Martie, iar astăzi e Regina Elisabeta. Acolo erau vreo șase-șapte cinematografe, toate aproape unul de altul. Aveau, prin jur, chiar și locuri de unde-ți puteai lua cîte ceva de băut, mare lux pe vremea aceea. Partea cea mai incredibilă era că puteai să alegi. Puteai să dai o tură pe la toate cinematografele astea, fiindcă erau la doi pași unul de altul, și să-ți alegi filmul pe care voiai să-l vezi.

Ceea ce, pentru vremurile de atunci, era o raritate, un privilegiu. Trăiam într‑un univers cu opțiuni tare limitate.

Foto: wikimedia commons