Primul contact cu Kosovo este năucitor. Un furnicar de oameni şi maşini în perpetuum mobile pe şoselele de două feluri: cele moştenite de la Tito, mai bune decît ale României de azi, şi cele aflate în construcţie – tot de către Bechtel, dar într-un ritm care te face să crezi că şi-au propus să finalizeze toate autostrăzile pînă la sfîrşitul anului! Utilaje, şantiere, camioane, maşini, muzică, uruit de generatoare – reţeaua electrică încă precară face ca întreruperile de curent să fie frecvente. Cum periplul meu balcanic s-a întîmplat vara, am nimerit în plin sezon de nunţi – sute de mii de kosovari din diaspora au venit în vacanţă, dar şi ca să se căsătorească aici, iar toată ţara pare a se fi mutat în stradă. În primul oraş prin care trec, Ferizaj/Urosevaci (are două nume, ca multe altele, unul albanez şi unul sîrbesc), e aproape imposibil să găseşti drumul, printre sutele de oameni care petrec, într-o atmosferă cu decibeli la limita suportabilului. Prizren, al doilea mare oraş după capitala Priştina, cu o importantă minoritate turcească şi un farmec pitoresc şi medieval, mă întîmpină cu o notă aparte: mulţimea de tineri cu cutii de bere în mînă migrează printre minarete, dominate de impunătoarea moschee Sinan Paşa, chioşcuri de kebab, magazine cu haine occidentale, pe fondul sonor al başilor lui… Snoop Dogg, care răcneşte pînă la 3 noaptea de pe o colină, din cetatea unde se desfăşoară Festivalul de documentar balcanic Dokufest – cîştigat de românul Alexandru Nănău cu Portretul lui Ion B. Mă culc cu un sentiment acut de Orient şi o bruscă înţelegere a motivelor pentru care UE este reticentă în a integra ţări vecine pe care, acum, şi eu le percep drept atît de diferite de media europeană. 

Colonizarea de bunăvoie 

A doua zi însă, lumina zilei îmi arată că greşesc fundamental. Ceea ce se întîmplă în Kosovo nu poate să nu te fascineze. Într-o notă afectivă, nu poţi să nu iubeşti diversitatea ţării (multietnică, multiconfesională, multiculturală, pestriţă), sentimentul istoriei trăite şi încă vii, cu oameni care învaţă să ierte (cu greu!), să trăiască unii cu alţii în ciuda rănilor recente, să uite, să construiască, în loc să distrugă; cu oameni foarte vii, extrem de sociabili şi ospitalieri, care vorbesc cu toţii engleza (graţie prezenţei internaţionale neîntrerupte de zece ani), de la copii de cinci ani la bătrîni. În acelaşi timp însă este fascinant laboratorul Kosovo: se construieşte frenetic, cu bune şi rele – cu autostrada Bechtel care va fi gata înainte de următoarea inaugurare a încă 10 km din Autostrada Transilvania –, cu clădiri de birouri şi apartamente, dar şi cu lipsa planificării urbane şi a normelor de siguranţă, care naşte contraste inestetice, ridică preţul unui apartament de două camere în centru la 100.000 de euro şi face ca un ansamblu rezidenţial recent ridicat să fie candidat la demolare în curînd, întrucît riscă prăbuşirea. Infrastructura fizică este dublată de construirea unui stat viabil. Şi din nou, aici, oamenii pe care îi suspectasem cu o seară înainte de diferenţe ireconciliabile faţă de „noi“, restul europenilor, îmi contrazic aşteptările – poate energia identităţii naţionale recîştigate, poate stimulentele vestice, poate efectul pozitiv al creşterii economice par să-i fi făcut pe kosovari să înveţe destul de repede rigorile de muncă organizată şi disciplinată; desigur, cu toate rezervele date de percepţia regională a acestor noţiuni, care şi în România sînt relative! 

Occidentul pare să-şi fi asumat însă atît lecţiile eşecurilor recente din Bosnia, Afganistan, Irak, cît şi experienţa regională – poate chiar a Macedoniei vecine: pe structura fragmentată, încă resentimentară, potenţial instabilă, a Balcanilor este teoretic posibil să se dezvolte, cu stimulente externe, o democraţie autohtonă satisfăcătoare, sub reţetă proprie, şi o dezvoltare economică sustenabilă. Ceea ce se întîmplă acolo este mai degrabă o formă de colonizare decît de democratizare. 

Doar înainte! 

Reuşita pare să depindă de gestionarea procesului. Dacă o ţară are şanse să răzbească în acest fel, aceea e Kosovo – cred americanii şi britanicii. La rîndul lor, germanii sprijină din răsputeri noua republică: „Comparaţi situaţia din ’91 cu cea de acum; progresul este enorm, iar calea este cea bună. Sigur că va mai dura încă mult, dar sînt atîţia investitori care nu aşteaptă decît clarificarea situaţiei la nivel politic pentru a veni în Kosovo“ – spune Wolfgang Ischinger, fostul reprezentant al UE în Troica negocierilor asupra viitorului Kosovo. „Procesul este sufocat de corupţie şi nu există nici o direcţie coerentă; oricum Kosovo este atît de dependent economic de restul regiunii încît va reuşi doar atunci cînd întreaga regiune va fi scoasă din gaura neagră în care se află“ – crede, pe de altă parte, norvegianul Kai Eide, fost raportor pentru Kosovo al secretarului general al ONU. 

Pericole la tot pasul 

Ingredientele unor potenţiale erori majore sînt însă deja vizibile: un proces concentrat la vîrf riscă să nu mobilizeze suficient populaţia, să polarizeze şi să genereze un cadru artificial, nesustenabil. Rapiditatea poate fi în detrimentul calităţii şi al transparenţei, creînd (cum am simţit şi în România) îmbogăţiţi ai tranziţiei şi corupţie structurală. Povestea intensă de amor cu Occidentul se poate transforma în oportunism sau se poate răzbuna cînd UE va începe să-şi piardă din entuziasm şi răbdare şi va începe să mustre Kosovo pentru neîmpliniri în procesul de aderare – albanezii, încă tributari unei abordări afective, din poziţia de victime permanente, se vor simţi atunci trădaţi, dacă nu vor fi încurajaţi să-şi asume realist relaţia cu Europa şi cu America (tinerii de azi erau la o vîrstă critică în timpul epurărilor lui Miloşevici şi încă au reflexe revendicative şi conflictuale). 

Serbia este, de altfel, cheia stabilităţii regionale. Aşa cum albanezii au fost oprimaţi de regimul Miloşevici, Serbia a fost îngenuncheată de bombardamentele NATO şi umilită de proclamarea independenţei Kosovo. Resentimentele create sînt adînci, iar reacţiile – contraproductive. Recenta disponibilitate către compromis a Belgradului trebuie sprijinită de o comunitate internaţională pe care Serbia să nu o simtă ostilă, dar nici necondiţionat favorabilă ei. 

(Articolul integral poate fi citit în numărul următor al revistei Foreign Policy România)