Între 28 octombrie și 1 noiembrie a avut loc la Paris cea de-a 26-a ediție a Salonului Internațional de Ciocolată, iar unul dintre exponatele care au făcut senzație a fost o reproducere gurmandă a tabloului Guernica al lui Picasso – o reproducere în mărime naturală, de șapte metri lungime și trei înălțime – pentru care au fost folosite aproximativ 500 de kilograme de ciocolată și munca a 40 de cofetari, toți din Țara Bascilor. Inaugurarea tabloului consumabil s-a făcut cu fast, începînd cu un moment coregrafic și încheindu-se cu o prezentare de modă, în care modelele au defilat pe podium îmbrăcate în rochii de ciocolată, și ele inspirate din scenele pictate de Picasso.

Inițial, ideea mi s-a părut de prost gust (deși, fiind vorba despre ciocolată, calamburul e destul de greu de stăpînit) – să reproduci Guernica din ciocolată!

Apoi am căutat mai multe informații despre inițiativa cofetarilor – și anume, de ce au ales taman acest tablou apăsător, care vorbește despre atrocitățile celui de-al doilea război mondial, în special despre bombardamentele care au distrus orașul spaniol Guernica.

Cînd am aflat că ideea a avut ca punct de plecare dorința lor de a comemora 85 de ani de la bombardamente, învinuirea de prost gust pe care le-o adusesem în minte mi s-a mai domolit. Totuși, n-am putut trece cu lejeritate peste ideile adiacente, mai ales peste parada de modă cu rochii comemorative din ciocolată, ceea ce m-a dus cu gîndul la alt verdict – acela de kitsch. Apoi m-am întrebat: care este, pînă la urmă, diferența între prost gust și kitsch? Este vreo diferență?

Bunăoară, mi-am amintit că acum cîțiva ani, fiind în Italia, în Taormina, am fost la o operă turistică – un concept inedit, care împletea, în spectacolul extrem de reușit, arii celebre și artiști impecabili, cu lejeritatea unei zile de vacanță: la răstimpuri, artiștii se pretau la diferite scenete interactive, se alergau prin sală, mimînd conflicte amoroase, cerînd spectatorilor să medieze izbucnirile imaginare de gelozie. În plus, la pauză, spectatorii erau invitați pe terasa clădirii, serviți cu vin spumant pe post de șampanie, în pahare cu picior lung, de plastic, nu de cristal, îmbiați să deguste niște minunate sticksuri pe post de amuse-bouche. Deși nu puteai spune că ești la Scala din Milano, nici o secundă nu te-ai fi gîndit la acel spectacol ca fiind unul de prost gust. Din contra, totul era gîndit și totul era extrem de muncit, chiar dacă imita rafinamentul – era, cu alte cuvinte, un kitsch?

„În utilizarea sa generală, conceptul de kitsch este cu siguranță unul încărcat de multă confuzie”, scria, în lucrarea sa din 1934, Kitschstil und Kitschzeitalter (Stilul și era kitsch-ului) sociologul german Norbert Elias. „Dacă, totuși, vrem să indicăm ceva mai concret în definirea sa, mai mult decît o serie de curiozități lipsite de gust, dacă trebuie să-l condensăm într-un fenomen, extrăgîndu-l din generalitatea vagă pe care i-o conferim în actualitatea zilelor noastre, atunci trebuie să-i căutăm conținutul și limitele în evoluţia formelor estetice ale societăţii burgheze. Faptul că specificul unei epoci este vizibil mai întîi printr-un semn negativ nu este fără precedent în istorie. Expresii precum «baroc» sau «gotic» nu aveau inițial o conotație mult mai pozitivă decît conceptul de «kitsch». Conținutul lor valoric s-a schimbat însă în urma dezvoltării societăților. Fără a acorda prea multă greutate paralelei istorice, «stilul kitsch» va experimenta și el, după toate probabilitățile, o asemenea schimbare de optică.”

Schimbarea de optică, de la termenul care denumea inițial ceva „ieftin” la curentul unei arte subversive, a transformat kitsch-ul într-un stil, ridicîndu-l în rang, scoțîndu-l astfel din sfera prostului gust.

„Conceptul de kitsch” – afirmă Elias – „nu este altceva decît expresia tensiunii între gustul rafinat și dezvoltat de specialiști și gustul îndoielnic manifestat de mase.”

Potrivit lui Elias, termenul aparține începutului de secol XX – cînd turiștii americani cumpărau așa-numitele sketch-uri, desene comercializate de artiștii germani din München, fără o valoare artistică, însă pe care americanii le prețuiau ca atare.

„Se spunea că ceea ce era destinat vînzării era verkitschen (vînzare ieftină). Și tot disprețul specialiștilor față de gustul necultivat al societății capitaliste, dar și tragedia unei constelații de artiști, a dealer-ilor sau editorilor nevoiți, din motive economice, să distribuie sau să producă ceea ce disprețuiesc, au luat numele de kitsch.”

Cu alte cuvinte, kitsch-ul este o pseudo-artă, care generează doi poli – pe de o parte specialiștii care o detestă, dar se întrețin financiar din ea, pe de alta o masă socială pluriformă care o consumă, avînd senzația că participă la un act creator.

Ce se întîmplă însă cînd kitsch-ul însuși este imitat? Cînd iese din sfera pseudo-artei, iar cei care prind gustul comercializării nu mai sînt specialiști, ci chiar foști consumatori de kitsch, cei care, neavînd nici o fibră de artist în ei, nici un dram de creator și nici o tangență cu arta, înaintează cu pași fermi, înarmați doar cu o ambiție de comerciant stradal? Apare vulgaritatea, apare prostul gust – un epigon al kitsch-ului sau mai degrabă un pseudo-kitsch.

În cartea sa Le Goût du moche (Flammarion, 2021), jurnalista Alice Pfeiffer descrie prostul gust ca fiind o „tradiție a grotescului, a miștocărelii, a absurdului”. Nu este nici antonimul „frumuseții”, dar nici sinonimul „urîtului”, de vreme ce, susține jurnalista, „urîtul posedă o formă de putere și o noblețe care mobilizează emoții profunde”. Astfel, prostul gust nu reușește decît să provoace emoții vulgare și ridicole, fiind rezultat al excesivului, al distorsionatului, generînd o așa-numită „cultură a agresivității” pe care o întîlnim atît în mass-media, cît și în social media – blog-uri, site-uri web sau rețele de socializare online.

Și, într-adevăr, dacă e să ne gîndim doar la nenumăratele emisiuni așa-zise de „divertisment” care rulează la televiziunile românești, nu vom găsi, de fapt, nici o urmă de kitsch în ele, ci doar cea mai pură formulă de prost gust. Calate toate pe același calapod – cel al conflictului ieftin, de mahala –, scenariile acestor emisiuni sînt de-a dreptul uluitoare, și nu în sensul bun. Dacă acum vreo zece ani show-urile mai aveau măcar pretenția să imite ceva de calitate, azi nici măcar nu se mai obosesc s-o facă.

Cum de vreo șase ani nu mai am televizor, zilele trecute, petrecînd un week-end la mama, am fost fascinată să descopăr că, oricît zapam, părea că văd aceeași emisiune, căci toate, pe toate canalele, au aceeași rețetă. În primul rînd se urlă foarte mult. Dacă sînt mai mult de doi invitați în studio, cacofonia e garantată, căci fiecare ține să-și facă simțită, văzută, auzită prezența. În al doilea rînd, în vacarmul iscat, nici nu-ți dai seama dacă se ceartă sau rîd, pentru că totul este un soi de miștocăreală continuă, majoritatea poantelor avînd tentă sexuală (nici măcar nu le poți numi grosiere, ci, pur și simplu, jenant de proaste). Bineînțeles, în toate aceste emisiuni defilează o întreagă societate de dive închipuite și masculi ridicoli, care nu se limitează la rolul de papițoi care le este atribuit, mulțumindu-se să se scălămbăie, dar mai au și pretenția să fie niște erudiți. Și mulți sînt porniți să dea sfaturi. Să critice. Să aibă opinii ferme în toate domeniile, de la modă la politică. Deși nu prea au tangențe nici măcar cu o limbă română vorbită corect. Inutil să spun că siajul unor asemenea emisiuni este lehamitea – divertismentul pe care acestea și-l arogă fiind, în fapt, un pestriț scandal plin de mojicii.

Făcînd, așadar, o paralelă între proverbialul pește de sticlă pus pe televizor și emisiunile care rulează astăzi, îți dai seama de diferența dintre kitsch și prost gust. Dacă kitsch-ul este, pînă la urmă, ceva benign, trăgîndu-și metaforic seva precum maiaua, dintr-un dram de creație artistică, prostul gust este paralel cu orice formă de măiestrie, apelînd nu la nevoia oamenilor de frumos, ci, din contra, generînd o nevoie de agresivitate și ură.