Anul trecut, Ziua Mondială a Cărții și a Dreptului de Autor, 23 aprilie, a fost sărbătorită într-un mod inedit de către un grup de liceeni de la Colegiul Naţional „Dr. Ioan Meşotă“ din Brașov. Vreme de cîteva luni, în urma unei campanii organizate pe Facebook, ei au strîns, din donații, peste 1000 de cărți, cu care au construit o piramidă uriașă. Scopul lor declarat a fost de a încuraja lectura, de a le aminti brașovenilor importanța cărților. Cu îndemnul: „Fii baza piramidei noastre, donează şi tu o carte!“, evenimentul a fost reluat în iunie, iar cele 3000 de cărţi strînse au fost donate unor azile, spitale și biblioteci.

Ideile liceenilor din Brașov nu s-au oprit aici: au invitat scriitori români să‑și lanseze cărțile la Brașov și au organizat conferințe în care tinerii să discute cu persoane publice despre care ei consideră că ar avea de transmis o poveste, un mesaj. Sau, cel puțin, așa mi-au spus mie cînd m-au invitat, în ajunul Zilei Mondiale a Cărții din acest an, să vorbesc la evenimentul „Raftul de cultură“, găzduit de Cinemateca Patria din Brașov, alături de alți oameni din media, despre începuturi și piedici în jurnalism. Mi-au mărturisit că ideea le-a venit de la un articol al meu din Dilema veche, „A fi sau a nu fi vedetă de televiziune“. Pomeneam acolo despre speranțele cu care pornești la drum, într-o profesie, despre ușurința cu care depășești greutățile cînd ești foarte tînăr și despre înțelepciunea cu care, la maturitate, accepți că lucrurile, chiar dacă nu se croiesc mereu după visele tale, sînt parte a devenirii tale în această lume.

Liceenii s-au ocupat de organizarea evenimentului, au făcut afișul și au scris comunicatul de presă, au vorbit cu librăria și i-au invitat pe cititori. Încă de atunci m-au impresionat prin îndrăzneală, dar nu tupeu, rapiditate, dar nu superficialitate, creativitate, dar nu kitsch. Am observat cît de diferiți sînt de noi, cei care eram aproape adolescenți la Revoluție, cît de obișnuiți cu lumea, în toată diversitatea ei. Mi-am dat seama că nu pot fi păcăliți. Că singura soluție este să te prezinți așa cum ești, în fața lor, și să îi lași pe ei să tragă concluziile.

În introducerea evenimentului, au punctat că am terminat Jurnalismul, că moderez o emisiune la TVR și că, în 2015, mi-am lansat prima carte de proză scurtă. Aproape că nu mai știam ce să adaug. Au dorit să audă lucrurile mai puțin plăcute, dificile, reale. Așa că am recunoscut că mereu mi‑a fost rușine să afirm răspicat ce mi‑aș dori. Și cred că acesta ar trebui să fie primul pas în urmarea oricărui vis: să îl afirmi cu voce tare și apoi să-ți canalizezi energia în direcția lui. Dacă vrei să apari la televizor, recunoaște asta, dacă vrei să scrii o carte, spune că tu vei fi scriitor, într-o bună zi. Un anume gen de educație și de mentalitate, aparţinînd generațiilor trecute, cred că ne-a împins la conformism și o la excesivă teamă de „gura lumii“. Le-am mai spus că se află la vîrsta la care au timp pentru orice, inclusiv să încerce de mai multe ori, de cîte ori este nevoie. Că eu chiar cred că orice vis se împlinește dacă e urmărit cu perseverență – oamenii sînt cei care decid să renunțe sau să îl înlocuiască cu altceva. Că trebuie să-și pună deoparte, cu dărnicie, timp pentru familie și prieteni. Balanța nu se echilibrează pe parcurs, așa cum s-ar crede. Întotdeauna va apărea o emisiune nouă, un proiect nou, un „să treacă perioada asta și îmi voi face mai mult timp pentru mine“. Timpul „pentru tine“ nu apare niciodată pe drum, dacă nu e rezervat din start. În final, am admis că, după 13 ani de televiziune, eu încă am emoții. Cînd se aprinde becul roșu de la camera spre care fac introducerea emisiunii, cînd cunosc oameni noi care schimbă un pic lumea în bine.

Au vrut să știe multe. De la cartea preferată la subiectele emisiunilor mele, de ce nu m-am gîndit să îmi întemeiez o familie, dacă aș mai alege același drum încă o dată, dacă aș schimba ceva în viața mea. Cineva așezat mai în spate m-a întrebat ce-mi doresc în viitorul apropiat. I-am răspuns că vreau să scriu un roman și eventual să mă întorc în Cluj, mai aproape de familie, dar nu a părut mulțumit de răspuns. Cred că se referea la ce îmi doresc să am, nu să fac. Și la asta, în general, oamenilor le este mai greu să răspundă.

„De ce, totuși, televiziune?“ – a insistat cineva, după ce am înșirat o listă întreagă de neajunsuri ale acestei profesii, printre care programul neregulat, faptul că depinzi de alții, de mulți alții, stresul termenelor-limită sau emoția directului. Mi-am amintit că la prima facultate pe care am început-o, Informatica, învățam diverse limbaje de programare. La examen, ni se dădea să concepem un program care să rezolve o problemă. Pe profesor nu-l interesa, concret, arhitectura programului. Funcționalitatea lui era verificată introducîndu-se mai multe valori pentru care el trebuia să ducă la un rezultat. Să nu dea eroare, cum ziceam noi. La eroare, te pica. Înainte de un astfel de examen din anul II, am făcut un fel de pariu cu mine însămi. Să iau rezultatul examenului ca pe un test. Să consider posibila eroare un semn clar că nu mai e nevoie să pierd încă doi ani într-un domeniu în care nu credeam să lucrez vreodată. Și că trebuie să încerc la Jurnalism.

Astăzi nu mai cred că o variabilă pentru care programul a dat eroare mi-a schimbat mie destinul, ci, mai mult ca sigur, nepotrivirea cu un domeniu și convingerea că aș fi mai bună în altă parte, la altceva. Revenind la întrebare, am ales televiziunea pentru că înseamnă și spectacol, și culoare, și emoție, și direct, și oameni mulți care fac lucrurile să se întîmple. Pentru că înveți să nu-ți mai fie frică. Sau rușine.

Am auzit în ultima vreme păreri vehemente legate de destinul Televiziunii Române. Că ar trebui închisă, oamenii dați afară cu toții, resursele folosite altfel. Că acest serviciu public, plătit și din banii cetățeanului, ar trebui desființat. Nu mă pricep la soluții manageriale pentru a salva o astfel de instituție și nici nu cunosc în amănunt motivele pentru care s‑a ajuns în acest punct. Eu, de 13 ani încoace, știu să fac emisiuni. Să mă gîndesc ce teme ar fi interesant să discutăm, ce invitați să aducem, ce reportaje s-ar putea filma. Sînt unul dintre zecile care au avut ocazia să şi prezinte o emisiune în direct și, probabil, la fel ca mine ar putea să o facă mulți alții, nevăzuți. Cunosc oameni care au ajuns în televiziune pentru că asta și-au dorit, oameni care au regretat și au plecat, oameni care au rămas și care se pricep la o grămadă de lucruri. Sînt și oameni care stau degeaba sau care nu știu să facă mai nimic? Probabil. Ca peste tot, în viață.

Dar nu despre oamenii fără vise am povestit cu liceenii din Brașov. Mai degrabă despre faptul că viața nu e, mereu, echitabilă sau cinstită. Că succes nu e posibil să ai pe toate planurile; de aceea, ideal e să-l găsești pe acela care să aibă, pentru tine, o arhitectură a programului atît de ingenioasă, încît acesta să nu dea eroare pentru nici o valoare introdusă. Acolo e locul tău. Altfel, ca să parafrazez un personaj al lui Woody Allen, în viaţă e ca-n Las Vegas. Eşti cînd sus, cînd jos, dar, în final, casa cîştigă întotdeauna. Ceea ce nu înseamnă că nu te-ai şi distrat un pic, undeva, pe parcurs.

Anda Docea este jurnalistă la TVR. A publicat cartea Camere de hotel, Editura Herg Benet, 2015.  

Foto: adevarul.ro