Dacă l-ar fi întrebat cineva cît de mult îşi iubeşte părinţii, pe o scară de la 1 la 10, el ar fi întrebat de ce nu începe scara de la 0. Părinţii pierduseră punctul din oficiu atunci cînd îi promiseseră că nu o să mai meargă niciodată în vizită la mătuşa Lidia, acolo unde, cînd adulţii stăteau de vorbă, el ar fi trebuit să răsfoiască albumele de artă, să admire tablourile vechi şi statuetele, în loc să „împrumute“ telefonul mătuşii, pe care verişorul mai mare instalase un joc animat de strategie. Acasă la mătuşa, copilul dispărea subit într-unul dintre dormitoare, iar cuminţenia sa era apreciată tacit de toţi ai casei care, de multe ori, îşi pierdeau răbdarea cu el după ce răspundeau de cincizeci de milioane de ori la aceeaşi întrebare, ori obosind să-l supravegheze cînd se căţăra pe rafturile bibliotecii. Odată, luaţi cu vorba, îl depistaseră după ţipete abia cînd ajunsese aproape de tavanul înalt al casei vechi şi se speriase singur de înălţime. Nu mai nimerea cu piciorul raftul de jos, din cauza unor albume de format mare cu gravuri ale şcolii japoneze -Ukiyo-e şi rămăsese agăţat doar în mîini, ameninţînd să-şi trîntească toată biblioteca în cap. Îl certaseră bine şi cu acea ocazie, nu scăpase, dar măcar simţea şi el că îşi merită perdaful. Însă, în ultima vreme, copilul se volatiliza din salon şi, cînd îl strigau, răspundea cuminte, deşi uşor absent, pînă cînd tatăl a avut ideea de a vedea ce face el cînd este atît de liniştit. Cu faţa radiind lumina albastră a ecranului, băiatul nimicea adversari şi pustia oraşe. Beţia cuceririlor virtuale explica pe deplin nervozitatea din momentul plecării şi ulterior. Părinţii nu erau de acord cu dependenţa copiilor de telefonul mobil, aşa că el era singurul din clasă care nu avea unul, iar la mătuşa Lidia recupera, în clandestinitate, privarea de tehnologie.

La unison, părinţii ameninţaseră că nu o să mai meargă niciodată în vizită la mătuşă şi, ceea ce părea iniţial o pedeapsă disproporţionată, se transformase în realitate, căci nu i mai călcaseră pragul de mai bine de un an. Copilul exersase fără succes toate tehnicile de persuasiune pe care le stăpînea. Întîi îşi exprimase dorul de mătuşa, pe care o iubea, de altfel, pentru că ea se bucura mereu atunci cînd vedea iţindu-se pe uşă căpşorul blond al vlăstarului bărbătesc din familie. Asta ca să nu mai pomenim de recompensele generoase pe care le primea atunci cînd o colinda de Crăciun, şi care rămîneau secretul lor pentru că fuseseră interzise de părinţi. Cu ele, copilul îşi finanţa răbdător un plan ambiţios de achiziţii de jucării scumpe, la care părinţii se zgîrceau.

Aceştia rămăseseră impasibili chiar şi atunci cînd copilul a susţinut că doreşte să joace şah cu mătuşa care, şahistă în tinereţe, îl învăţase prematur gambiturile şi siciliana. Într-o vacanţă, mătuşa scosese dintr-un dulap un joc de şah vechi, cu piese frumos sculptate în marmură albă şi neagră. Îl învăţase importanţa diferită a acestora şi, mai ales, cum să deosebească regii de regine, ceea ce era mai dificil, din cauza staturii apropiate. Regii erau un pic mai -înalţi şi aveau o cruce în vîrf, asemeni coroanei de oţel a României, purtată de toţi regii ţării la ocazii solemne. Crucea care lega coroana de cer simboliza deviza casei regale, Nihil sine Deo, nimic fără Dumnezeu. Mătuşa îi explicase că jocul de şah este asemenea unei lupte între două armate rivale, albul şi negrul, care încearcă să se anihileze reciproc, ghicindu-şi intenţiile. Copilul a acceptat ideea, deşi nu putea pricepe de ce regina trebuia să alerge de colo-colo pe eşichier, doar ca să-l protejeze pe rege, şi de ce acesta se mişca cel mai puţin şi mai anevoie, de parcă ar fi fost lovit de gută. De profesie urbanistă, mătuşa obişnuia să compare oraşul cu un joc de şah, în care, deşi poţi observa numeroase amănunte doar privindu-l, nu-l poţi înţelege fără să-i cunoşti regulile şi dinamica, ori fără să poţi anticipa mutările viitoare. Un privitor neavizat ar fi putut descrie în cîteva volume jocul de şah, precizînd numărul de pătrate albe şi negre ale tablei, numărul şi tipurile de piese, înfăţişarea acestora şi dimensiunile, materialele din care erau făcute. Însă nu ar fi putut înţelege scopul anumitor mutări şi nici prevedea rezultatele acestora. Similar, spunea mătuşa zîmbind cu bunătate, nu poţi înţelege oraşul decît jucîndu-te cu el, zi de zi. Copilului îi plăcea să se joace mai ales în parcuri, pentru că străzile erau aglomerate şi, în ultimul an, duceau către şcoală, dar şahul era un joc (sport al minţii, îl corecta mereu Lidia) uneori plictisitor. În ciuda acestei aprecieri, pedepsit fiind, i se făcuse sincer dor să joace şah cu mătuşa, doar că părinţii cei răi nu au marşat, crezînd probabil că-i minte, şi au invocat cu fermitate motive puerile de refuz.

Într-o sîmbătă dimineaţă, pe cînd zornăia asurzitor jucăriile din ladă, în căutarea uneia anume, iar ei credeau că nu este atent la conversaţie, au coborît vocea pentru a discuta despre Lidia. Această laşitate formidabilă l-a enervat atît de tare pe copil încît s-a înroşit la faţă, i-au dat lacrimile de furie, i-a ponegrit în toate felurile şi s-a ascuns la el în cameră, aruncîndu-le din fugă că nu mai vrea să-i vadă niciodată dacă nu-l duc în vizită la mătuşa. Abia atunci părinţii s-au privit în ochi şi au cedat simultan. „N-are nici un rost“, a zis tatăl, apoi s-au urcat tustrei în maşină. Pe cînd copilul îşi savura tacticos triumful, îmbufnat şi neatent la drum, maşina s-a oprit în dreptul unui gard necunoscut. „Nu aici locuieşte mătuşa“, a obiectat el, dar mama l-a luat de mînă strîns şi au intrat pe poartă. Înăuntru, a observat cu uimire un joc de șah uriaş, nesfîrşit, ale cărui reguli însă nu le-a înţeles, poate şi din cauza dimensiunilor prea mari ale pieselor. Albul era, neîndoielnic, în avantaj, dar de ce erau numai regi în acel joc? 

Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.